Apollo 11 a fost lansat pe 16 iulie 1969. Au fost transportați primii oameni care au aterizat pe Lună. În lunile care au precedat decolarea istorică, NASA a supus echipajul la simulări epuizante și necruțătoare pentru a-l pregăti.
„Nu este prea mult loc aici, iar aceste canapele sunt foarte inconfortabile", a declarat John Parry de la BBC în timp ce stătea suspendat cu capul în jos, alături de James Burke, în simulatorul capsulei spațiale Apollo de la centrul de cercetare spațială NASA din California, în august 1968.
„Dar nu contează foarte mult. Pentru că atunci când ești în spațiu corpul tău nu cântărește absolut nimic", a recunoscut el.
BBC Tomorrow's World a mers să vadă cum NASA a alocat sume imense de bani și eforturi uriașe pentru a încerca să imite ceea ce astronauții de pe Apollo 11 vor vedea, auzi și experimenta în spațiu.
În 1962, președintele John F. Kennedy angajase SUA în obiectivul ambițios de a trimite un om pe Lună și de a-l aduce în siguranță pe Pământ. De atunci, agenția spațială a mobilizat o cantitate extraordinară de oameni și tehnologie pentru un proiect care, în cele din urmă, în iulie 1969, îi va propulsa pe astronauții Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins în spațiu. Dar și în cărțile de istorie.
Adevărata călătorie pentru a ajunge pe lună cu Apollo 11
Pentru a-i pregăti pe acești astronauți pentru călătoria în necunoscut, NASA a construit un sistem complex de simulatoare incredibil de detaliate. Acestea au permis echipajului să stăpânească complexitatea navei spațiale Apollo, iar Centrului de control al misiunii să repete meticulos fiecare fază a misiunii, de la lansare la aterizarea pe Lună și la reintrare.
Dispozitivul în care Parry și Burke s-au trezit legați reconstituia cum ar fi fost să se afle în interiorul și să piloteze modulul de comandă care a fost poreclit Columbia. Echipat cu aceleași comenzi de zbor și afișaje ca și capsula spațială, acesta putea genera toate răspunsurile și citirile care se puteau întâmpla în timpul unei misiuni. De asemenea, a fost proiectat pentru a avea exact aceeași "senzație" ca și cele pe care astronauții le vor folosi în cele din urmă. În acest fel, aceștia își pot dezvolta memoria musculară.
„Astronauții care se vor afla aici ar putea fi nevoiți să petreacă până la 14 zile închiși. În tot acest timp, vor face cu rândul ture de opt ore la acest panou de control. Se vor uita la cadrane și instrumente și vor controla comutatoarele", a declarat Parry.
Pentru a crea senzația de a fi în spațiu, NASA a creat cu minuțiozitate un model la scară 3D al Pământului. De asemenea, a fost creat un sistem optic elaborat care proiecta imagini realiste din fereastră. În același timp, planeta și nava spațială Apollo se roteau pentru fiecare etapă a misiunii. Nava spațială trebuia să se rotească lent pentru ca partea orientată spre Soare să nu se supraîncălzească, iar cealaltă parte să înghețe din cauza temperaturilor scăzute din spațiu. Astronauții au denumit această manevră „modul grătar".
Au creat imaginea spațiului pe Pământ
„Fiecare mișcare minusculă a navei spațiale este reflectată aici. Pe măsură ce prismele se rotesc și se rostogolesc, astronautul obține o impresie vie a Pământului aflat la sute de kilometri sub el. Spania și coasta nord-africană. Șase artiști au avut nevoie de șase luni pentru a picta manual toate detaliile, lucrând în principal pe baza fotografiilor din satelit. Unele dintre zonele de pe această hartă sunt exacte la jumătate de milă", a declarat Burke.
Pentru a permite echipajului să determine poziția navei spațiale și să navigheze în călătoria lor, o altă cameră de televiziune a proiectat imagini realiste ale stelelor de pe cer care s-ar afla în câmpul lor vizual. Acestea se rostogolesc ușor pe lângă fereastra lui Apollo. În același timp, nava se rotește în spațiul îndepărtat.
Nava spațială pe care intenționau să o lanseze era extraordinar de complexă. Aceasta avea o serie de sisteme complicate care reglementau toate aspectele zborului spre Lună, de la propulsie și navigație, la comunicații, electricitate și sistemul de menținere a vieții astronauților.
Controlorii de zbor, extrem de importanți pentru Apollo 11
NASA a adunat o armată de controlori de zbor care stăteau la console pentru a gestiona și monitoriza diferitele sisteme în fiecare secundă de zbor. Mulți dintre acești controlori de zbor erau tineri și fuseseră recrutați proaspăt ieșiți de la facultate. Vârsta medie era de doar 27 de ani.
„Tot ceea ce se întâmplă în capsulă în acest zbor simulat este supravegheat în această cameră de control principală și în alta aflată la sediul administrației spațiale din Houston, Texas, la 1.500 de mile distanță. Totul este înregistrat pentru a fi studiat ulterior atât de personalul din camera de control, cât și de astronauții care testează echipamentul. Fără să reproducă stresul fizic și psihologic real al zborului în spațiu, au încercat să aducă realism în toate celelalte lucruri de aici", a declarat Burke.
Acești controlori de zbor au fost cruciali pentru misiune. Ei au acționat efectiv ca o echipă de co-piloți pentru navele spațiale, transmițând în permanență informații echipajului, monitorizându-i semnele vitale, calculând timpii exacți de lansare a rachetelor pentru a le menține pe curs.
„În timpul unui zbor simulat, personalul de control este la fel de ocupat ca astronauții. Verifică masa de informații computerizate. [Ei] urmăresc un banc de monitoare de televiziune cu circuit închis și vorbesc, fiind în legătură permanentă cu omologii lor din Texas. Comenzile de navigație de pe perete sunt complet operaționale; echipajul trebuie să verifice fiecare decizie cu computerul de bord înainte de a modifica cursul", a declarat Burke.
Pregătiți pentru orice
În timpul zborului spațial real, astronauții și controlorii de zbor vor trebui să fie pregătiți pentru orice. Astfel, simulările au inclus toate scenariile la care NASA s-a putut gândi. Pe lângă exersarea unor manevre complexe, cum ar fi andocarea și andocarea modulului lunar, NASA va simula potențiale defecțiuni ale sistemelor, anomalii și situații de urgență pentru a testa capacitatea astronauților și a controlorilor de zbor de a-și păstra calmul și de a lucra împreună, de a comunica corect și de a lua rapid decizii corecte sub presiune.
În 2019, Gene Kranz, fost director de zbor al misiunilor Apollo, a explicat cum funcționează aceste simulări.
„Ai o echipă de instruire, condusă de un supervizor de simulare. Treaba lor este să vină cu scenarii de misiune care sunt absolut realiste și care vor antrena fiecare aspect al cunoștințelor echipajului și ale controlorilor și directorilor de zbor. Antrenamentul a fost cât se poate de real. Aveai palmele transpirate. Nu mai era antrenament. Era real. Aceleași emoții, aceleași sentimente. Aceeași adrenalină curgea", a spus el.
Aceste simulări de antrenament intense și epuizante au contribuit la crearea unei legături între astronauți, controlorii de zbor și Centrul de control al misiunii. De asemenea, au dus la perfecționarea capacității acestora de a inova strategii atunci când lucrurile mergeau brusc prost și la eliminarea persoanelor care nu puteau face față presiunii și stresului.
„Într-o zi de lucru, am exersat acest lucru de 10 sau 12 ori pe zi. O executam, o dezbăteam, o întorceam, mai executam una. Când ieși din cameră la sfârșitul zilei ești epuizat. Obișnuiam să le spun oamenilor că, dacă reușești să supraviețuiești simulărilor, misiunea este floare la ureche, pentru că de obicei nu lucrezi la 20 de probleme deodată. Poate una singură", a declarat fostul controlor de zbor Apollo John Aaron.
Simulatorul lunar, de ajutor pentru astronauți
Simulatorul modulului lunar (poreclit Eagle) s-a dovedit deosebit de crucial. Acesta le-a permis lui Armstrong și Aldrin să exerseze în mod repetat coborârea și aterizarea pe Lună - în timpul misiunii. Mike Collins a rămas în urmă, orbitând în modulul de comandă. Aterizarea a necesitat un control manual precis din cauza suprafeței imprevizibile a Lunii. Trecând prin simulări, echipajul de zbor a putut juca ce ar fi făcut în cazul unei defecțiuni la motor sau al unei probleme la trenul de aterizare.
Aceste simulări de antrenament extenuante le-au permis astronauților și controlorilor de zbor să înțeleagă diferitele sisteme și mașini într-un mod intuitiv. Atunci când a venit vorba de aterizarea reală din 1969, au fost capabili să ia decizia corectă. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că au primit alerte de avertizare de la acestea.
Gerry Griffin a fost controlor de zbor al NASA. El a declarat în 2019 pentru Witness History: „Fazele finale ale coborârii misiunii Apollo 11 au fost destul de dificile. Am avut două alarme de computer, o alarmă 1202 și o alarmă 1201. Ele spuneau că computerul era suprasolicitat, deci nu era un lucru bun”.
„Din fericire, la ultima simulare înainte de lansarea efectivă a misiunii, le văzusem. Când au apărut în timpul zborului, băieții știau mai multe despre ele. Au aruncat o privire rapidă pentru a se asigura că toate îndrumările erau corecte. Le-au dat rapid undă verde. Apropo, tânărul care a făcut acel apel avea în jur de 20 de ani”, a declarat Griffin.
Au știut când să ia decizia corectă într-un moment critic
Câteva minute mai târziu, Armstrong a fost la fel de capabil să ia o decizie într-o fracțiune de secundă. A putut vedea de la fereastra avionului Eagle că locul de aterizare selectat de NASA era presărat cu cratere și roci uriașe. În ciuda faptului că rămăsese fără combustibil și simțea presiunea de a abandona, el a decis să manevreze pentru a încerca să găsească un loc de aterizare lin, scrie bbc.com.
„Ne uitam la asta și era stresant. Era în mâinile lui Neil Armstrong în acel moment. Nu voi uita niciodată momentul în care Buzz Aldrin a spus 'ridicăm niște praf'. Atunci m-am gândit că vom reuși, avem un motor care suflă praf de pe Lună. Neil mi-a spus la un moment dat: "Este ca un automobil. Când este pe gol, mai rămâne un pic în rezervor", a spus Griffin.
După aterizarea și întoarcerea în siguranță a misiunii Apollo 11, programul lunar al NASA a continuat până în 1972. A aterizat pe Lună de încă cinci ori. Acum, cursa pentru trimiterea oamenilor pe Lună se încinge din nou. De data aceasta cu o tehnologie mult mai dezvoltată. Astronauții Artemis ai NASA vizează o aterizare în 2026. De asemenea, China susține că va trimite oameni pe Lună până în 2030.