Alegerile prezidențiale din Statele Unite reprezintă - generic vorbind - principalul indicator privind modul cum va evolua lumea în următorii patru sau opt ani. Nici cele din 5 noiembrie nu fac excepție. O ipotetică hârtie de turnesol cufundată în cele două mari oceane ale lumii - Atlantic și Pacific - ne va spune, în toamnă,  câte ceva despre viitoarea configurație geopolitică a planetei.

Să o luăm metodic și fără metafore. În textul de față, voi încerca să analizez relația transatlantică în ipoteza revenirii lui Trump la Casa Albă. Cât despre alte relații, avem  tot timpul. Vara e lungă.

Gâlceava lui Trump cu membrii europeni ai NATO

În primul său mandat, Trump nu a avut o abordare constructivă în ceea ce privește Alianța Nord-Atlantică. Aparent, ar fi fost vorba de nivelul redus al bugetelor militare europene, însă în esență, șeful administrației de la Washington nu era un susținător al organizației și nici nu dorea să pozeze în garantul securității pe vechiul continent. Europenii au înțeles și și-au văzut de treabă cu aceleași bugete militare subdimensionate.

Pericolul din est era minim. Nivelul de coeziune al Alianței a avut însă de suferit, ca de altfel și încrederea europenilor în aliatul de peste ocean. Cu un alt președinte la Casa Albă nu s-ar fi ajuns la derapajele doamnei Merkel sau la expresii de tipul ,,Nato este în moarte cerebrală’’ - sumbra afirmație a lui Emmanuel Macron, la nici cinci ani de la ocuparea peninsulei Crimeea de către Rusia. Nu era o figură de stil, ci mai degrabă un pseudo-adevăr generat de atitudinea lui Trump.

La aproape 80 de ani, te mai poți schimba…dar e greu tare

În această perioadă, Donald Trump este în campanie electorală. Prin ideile promovate pe linie externă nu pare să se distanțeze prea mult de modul cum gândea și acționa în primul său mandat. În strategia sa, europenii nu vor mai avea un loc privilegiat, adică pe prima treaptă a podiumului celor care trebuie apărați. Chiar dacă situația operativă la nivel mondial s-a schimbat din temelii în acești ani, viziunea lui Trump față de locul vechiului continent în matricea politicii sale externe și de apărare a rămas aceeași.

S-ar putea schimba ceva dacă europenii, cu mic cu mare, ar crește cheltuielile pentru apărare la nivelul dorit de Trump? Nu cred. Pericolul din Pacific este prea mare, mai serios decât în urmă cu șapte ani. Este drept, Trump, spirit tranzacțional, a aplicat în politica externă o veche zicală americană: ,,valorezi cât plătești’’, dar asta era în îndepărtatul an 2017. Rămâne valabil și azi, dar condțiile s-au schimbat.

,,Foaia de parcurs’’ din 2014, a fost pentru cei mici…

Chestiunea creșterii bugetelor militare ale aliaților europeni este la fel de veche cât Alianța. La summit-ul de la Newport, în Țara Galilor - 2014, când la Casa Albă era încă Obama, s-a stabilit o ,,foaie de parcurs’’, ca statele membre să ajungă la 2% din PIB pentru apărare. Chiar dacă au apărut câțiva premianți - dintre noii veniți, să ne înțelegem - decizia a căzut repede în desuetudine pentru a renaște, cu mare durere, după debutul sângeroasei ,,operațiuni speciale’’ a Rusiei în Ucraina.

,,Păi sigur - îmi spunea luna trecută, un diplomat dintr-o țară de pe malul european al Atlanticului - americanii își permit să aloce 3-4% din PIB pentru apărare. Ei sunt principalii furnizori de sisteme defensive ale Alianței și au un profit uriaș numai din ce ne vând nouă’’. Așa o fi, dar nimeni nu i-a oprit pe europeni să coopereze între ei, să investească masiv în cercetare - chiar cu sprijin american - și să creeze sisteme integrate proprii. Încercări au fost. dar timide după cum timid este și procesul de cooperare început după ,,momentul Ucraina’’. Ce poate să însemne Fondul european pentru apărare, de 8 miliarde de euro_pentru o perioadă de 6 ani: 2021-2027? Ar părea destul de mare însă este mai puțin de 1% din bugetul anual de apărare al Statelor Unite.

Trump este un om de afaceri…imprevizibil

În altă ordine de idei, cred că în modul de abordare a politicii externe americane, cu Trump la Casa Albă, se va produce totuși o schimbare.  Locul unui sistem de relații în context multilateral, promovat de administrațiile de până acum,  va fi luat de un cumul de relații bilaterale. Atât peste Atlantic cât și peste Pacific. Psihologia sa de om de afeceri îl va conduce spre acest mod de lucru, așa cum s-a văzut în primul său mandat.

Generic vorbind, în Europa - pentru că despre asta discutăm - această abordare ar fi contraproductivă. Cei din estul continentului - Polonia în primul rând, urmată de statele baltice și de noi, românii - vor prefera un dialog direct cu Washingtonul. Dacă acestei situații ipotetice îi asociem schimbările, uneori imprevizibile, de atitudine ale lui Trump în relațiile internaționale - inclusiv în raporturile cu Moscova - panorama se schimbă complet, din roz în albastru. Rămânând în această paradigmă, dacă Joe Biden va avea un al doilea mandat, Casa Albă se va orienta, probabil, spre o soluție negociată a conflictului din Ucraina.

Recentul ajutor votat de Congres ar putea aduce Kievul, contrar aparențelor din ultimele săptămâni, pe o poziție ceva mai solidă în acest context. O reducere a sprijinului, anunțată mereu de Trump -  trebuie să recunoaștem, cu mai puțină insistență în ultima vreme - va zgudui nu numai Ucraina ca stat ci și o bună parte din Uniunea Europeană. În aceste condiții, Rusia - chiar dacă s-ar opri acolo unde este acum din punct de vedere militar - își va dubla potențialul distructiv, inclusiv la nivel geopolitic, asupra axei Helsinki-Varșovia-București, incluzând aici și statele baltice.

Despre Rex Tillerson și unele concluzii

În cercul de susținători apropiați ai fostului președinte se vehiculează ideea revenirii - în cazul unei victorii, în toamnă - a lui Rex Tillerson în funcția de secretar de stat. Acesta, ca director al companiei Exxon Mobil, a colaborat cu guvernul Federației Ruse și l-a cunoscut pe Vladimir Putin. Kremlinul nu-l consideră un dușman. Analiștii spun că Tillerson ar putea deveni un gen de mediator în conflictul din Ucraina cu soluții acceptate de Moscova. Mai mult, ar putea contribui la redefinirea relației Rusia - Statele Unite, după încheierea conflictului. Sincer vorbind, nu cred că Tillerson se va întoarce la Departament după ce l-a criticat zdravăn pe Trump în 2018, când a părăsit administrația. Singura rațiune ar fi legată de relația sa specială cu Moscova. Probabil, pe acest segment, se va înțelege cu ,,prietenul Donald’’. Sunt de vârste apropiate…

Mulți lideri republicani - majoritatea, de altfel - au o viziune negativă despre China, pe care, cu multă îngăduință ar numi-o ,,competitor’’ sau ,,rival’’ așa cum apare în documentele administrației Biden-Harris. O viziune negativă au și despre europeni, dar luați ca prieteni. Democrații sunt mai puțin categorici, mai reținuți în abordarea celor două importante probleme de politică externă. Numai că, în ipoteza revenirii lui Trump la Casa Albă, republicanii vor prelua administrația și ,,chestiunea chineză’’ va fi destinatara celor mai importante resurse ale Americii. Europa se va mulțumi cu sprijinul Celui de sus.

Ca să revin la subiect, perspectiva unui al doilea mandat al lui Trump trebuie să-i convingă pe europeni că nu mai este timp pentru discuții în jurul apărării comune continentale. Începând cu 2025, sprijinul militar american va intra în ,,recesiune’’