Într-o zi poate se va înţelege scopul alianţei din Europa alături de iubitorii de război de dreapta sau de stânga. În 2003 invazia anglo-americaană din Irak s-a dovedit un dezastru...Tony Blair şi George Bush au fost artizanii acestei invazii. Apoi, împotriva Libiei colonelului Gaddafi (trioul Obama-Cameron-Sarkozy). Astăzi vedem că se reînnoiesc manifestările şi obsesiile anti-ruse.
Parlamentul European a aprobat(cu o majoritate la limită)o rezoluţie delirantă scrisă de către fostul ministru de externe al Poloniei, Anna Elybieta Fotyga, care aduce ISIS şi Rusia pe acelaşi palier, ca doi dintre principaalii duşmani ai Europei. Apoi, a venit Le Monde - templul burgheziei luminate, cu un editorial la fel de delirant scris de Francois Thom, profesor la Sorbona, care nu se teme să zică faptul că "Kremlinul influenţează opinia publică occidentală", prezicând apocalipsa, adică sfârşitul Vestului, influenţând oamenii să accepte abandonarea libertăţii şi
apariţia pumnului de fier. În sfârşit, ministrul de Externe al Regatului Unit, Boris Johnson, ne explică într-un fantastic interviu că
"NATO este principial o organizaţie defensivă care se limitează să respingă la nevoie agresiunea Rusiei".
E drept că nici Kremlinul nu reprezintă perfecţiunea, nici acasă, nici în exterior. Sunt voci care alătură drept conspiraţie rusească Referendumul olandez asupra Acordului de asociere al Ucrainei, Brexitul, alegerea pro-rusului Dodon în Moldova, a pro-rusului Rumen Radev în Bulgaria, victoria lui Fillon la alegerile dreptei franceze, că ar fi vorba de o "răbdătoare strategie de control a elitelor şi ale opiniilor publice străine din partea Kremlinului". Acum, cât de paranoici trebuie să fim ca să ne imaginăm că Trump a câştigat Casa Albă graţie Kremlinului?
E adevărat tensiunea dintre NATO şi Rusia este astăzi la o cotă istorică maximă, după perioada post-sovietică. Este indiscutabil faptul că Rusia are în aceasta propria contribuţie. Curios este însă că nimeni nu-şi aminteşte anii '90, o lungă perioadă când NATO a făcut ceea ce a vrut în toata ex-Europa de Est fără să întâmpine nicio opoziţie, nici măcar verbală. Să ne amintim martie 1999, când premierul rus Primakov era în avion spre Washington pentru consultări cu Bill Clinton şi, în zbor, a aflat că SUA au început să bombardeze Serbia, acţiune care a căzut în "răspunderea" NATO, că din 2008 SUA au plasat în Polonia şi România scuturi antirachetă pentru a apăra Europa de ameninţarea Iranului şi Coreei de Nord... Europa, Occidentul, or fi în dilemă, că dacă Rusia a ajuns în Ucraina, se va opri sau nu? Că visele sale de mărire si de reîntregire a Imperiului s-au stins? Subiecte care vor naşte mereu comentarii aprige, fără sfârşit, titrează
Il giornale.