Fost fotbalist la Oțelul Galați, retras la vârsta junioratului din sportul de performanță din cauza unor accidentări, Cristian a rămas aproape de sport. Genul de om foarte competitiv, a ridicat, împreună cu Gabriel, partenerul său, un business cu o cifră de afaceri de 50 de milioane de euro pornind de la un garaj în care produceau tâmplărie din PVC.

Apetența deosebită pentru sport, dar și fascinația pentru poveștile temerarilor care au cucerit munții Himalayei, l-au adus pe Cristian pe munte. „Acum vreo 3 ani am realizat că aveam nevoie de o provocare nouă, dar nu știam care ar fi aceea. Am o familie frumoasă, un business de succes, dar parcă nu mă simțeam complet. Căutam ceva și nu știam ce. Când am aflat de Costin Miu, ghidul montan, și de programul lui, Mont Blanc Challenge, să mă antrenez 6 luni și apoi să urc cel mai înalt vârf al Alpilor, mi s-a părut provocarea pe care o căutam”, spune Cristian.

Născut și crescut pe malurile Dunării, nu avea nici un fel de tangență cu muntele, dar avea o mare perseverență și o dorință puternică de a-și depăși limitele și de a se dezvolta ca personalitate. Totuși, cum se întâmplă de multe ori cu oamenii de succes, a făcut greșeala să creadă că dacă a reușit într-o lume feroce ca cea a business-ului, un munte nu va putea să-i pună mai multe probleme decât afacerile. Drept urmare, prima încercare de ascensiune a Mont Blanc-ului a fost un eșec. Despre prima tentativă a lui Cristi, Costin Miu își amintește că „nu doar că fizic nu era pregătit, dar și mentalul lui era unul nepotrivit pentru ascensiunea unui munte înalt. Nu eram obișnuit cu eșecul. De nici un fel. Pentru mine, nu exista și, totuși, eram în fața lui”.

Om obișnuit, ajuns la aproape 5.000 de metri, respirând jumătate din oxigenul cu care ești obișnuit la nivelul mării, înveți cele mai directe lecții despre tine și despre ceea ce ești cu adevărat. Dacă un partener de business poate fi impresionat prin diverse tactici, un vânt de 70 de km/h care te bate pe o creastă lată de 30 de cm, cu fețe abrupte de 60 de grade stânga-dreapta, e ceva mai greu de influențat în favoarea ta.”

Acela a fost momentul în care Cristian a realizat cât de asemănătoare sunt pregătirea și abordarea ascensiunii unui munte și dezvoltarea unui business, cât de importantă e echipa, cât de mult se pot ajuta doi parteneri de coardă pe munte, ca și membrii unei echipe de management.

Costin Miu își amintește cum s-a născut Dynamic Elbrus Challenge.

– Auzi, ceea ce ai făcut pentru mine, poți face și pentru o companie? Pregătirea pentru un munte înalt și escaladarea lui mi se par niște chestii de dezvoltare personală extraordinare, dar cum putem s-o punem în practică pentru echipa mea de vânzări?

 – Vrei un fel de team-building?

– Da, dar aș vrea ceva real, cu importanță, ceva care să-mi implice oamenii cu adevărat, altceva decât jocuri de cabană și tras cu arcul, ceva care să rămână în memoria oamenilor mei și care să-i ajute să vadă cine sunt cu adevărat. Vreau ceva „pe bune”!

„Am cântărit câteva variante și i-am propus lui Cristi să facem o echipă din managerii lui zonali, să-i pregătesc pe perioada iernii și primăverii și să mergem pe Elbrus”, rememorează Costin. „De ce Elbrus? Pentru că este un munte nu foarte tehnic, nu foarte periculos, dar care te solicită din plin ca anduranță fizică și mentală. I-am explicat lui Cristi că managementul așteptărilor e foarte important când te pregătești pentru un munte înalt, iar el mi-a spus că nu-i vrea pe vârf, ci îi vrea dedicați, pasionați și vrea să-i găsească, la finalul acestui proiect, mai buni ca indivizi și ca membri ai echipei”.

Au văzut pentru prima dată pioletul și bocancii de altitudine

Grupul de firme pe care îl conduce Cristian era în plină dezvoltare, achiziționase fabrica Ramplast de la Oltchim și devenea un jucător de top pe piața tâmplăriei de PVC din regiune. „Vreau ca oamenii mei să țină pasul cu dezvoltarea companiei, vreau să-și dorească să fie mai buni”, spunea Cristian.

Patru oameni tineri și activi, dar nefamiliarizați cu muntele, au intrat în proiect circumspecți, dar curioși. „Mai fusesem eu pe munte, dar absolut amatoristic, așa că perspectiva de a merge pe cel mai înalt vârf al Europei mă prindea cel puțin circumspect și nu cred că eram singurul”, recunoaște Marius, unul dintre cei patru norocoși. Când vezi pentru prima dată în viață bocancii de altitudine, colțarii sau pioletul, chiar e de înțeles… Așadar, pregătirea specifică a început, practic, de la 0. „I-am învățat de la cum se leagă corect șireturile, până la deplasarea în colțari, cum te oprești în piolet în caz de cădere, de ce te doare capul la altitudine și cum îți sufli nasul în ger și vânt în așa fel încât să nu-l transformi într-o rană. Le-am povestit despre munca în echipă pe munții înalți, unde se termină ea și unde intră în scenă individualismul și despre faptul că dacă la nivelul mării nu ești prieten bun cu partenerul tău, la peste 5.000 de metri nu vei fi în nici un caz. În final, le-am explicat că, cu toată pregătire pe care le-o pot da eu, în momentele grele deciziile vor fi ale fiecăruia dintre ei”, spune Costin.

Se antrenau cu un cadavru la picioare

O altă întâmplare definitorie pe care și-o amintește Costin din antrenamente e că „ne pregăteam pe Valea Coștilei, în Bucegi, făceam tehnici de siguranță pe pante abrupte, adică ce faci atunci când aluneci pe o față de zăpadă înclinată și alunecoasă. Cu câteva luni înainte, un alpinist cu experiență murise în acea zonă sub o avalanșă, iar eu îi învățam despre siguranță deasupra unui om aflat sub noi, sub vreo 7-8 metri de zăpadă. Uneori, Dumnezeu are un simț al umorul destul de ciudat”.

Dureri și senzații nemaitrăite

Și, după 6 luni de pregătire și emoții, a venit momentul plecării către Elbrus, partea cea mai grea a proiectului. Dar oare este așa? Costin spune că nu. „Din punctul meu de vedere, nu ascensiunea muntelui în sine este cea mai grea și cea mai importantă, ci lunile de pregătire dinainte. Odată ajuns la poalele muntelui, magnetismul acestuia te ajută să mergi mai sus, în schimb, antrenamentul care te aduce aici este cel care te face mai puternic, mai bun ca individ și ca echipă. Întotdeauna am văzut vârful ca rezultatul unui proces”.

Ce spune Cristian despre asta: „Îmi place să lucrez cu oameni care vor mai mult de la ei și de la ceilalți. În rutina vieții de zi cu zi, e greu să-ți dezvolți instinctele de autodepășire, de aceea cred că e nevoie să ne punem, din când în când, în fața unor situații noi, cu care nu suntem obișnuiți, să ne scoatem voit din zona de confort. Asta am urmărit cu acest proiect și asta am obținut. Am fost toți, împreună, grupul, într-o țară nu tocmai prietenoasă, am trăit în condiții cu care nu eram obișnuiți, am avut dureri și senzații pe care nu le mai trăisem până atunci, dar ne-am întors de-acolo mai conștienți de cine suntem noi și cei de lângă noi. Cam asta cred eu că înseamnă construirea unei echipe, în primul rând, membrii ei trebuie să se cunoască real pe sine și pe cei de lângă ei”.

Ce mică-i lumea…

Cristian își amintește și un moment foarte emoționant pentru el, la coborârea de pe vârf: „m-am întâlnit cu Alex Abramov, un alpinist rus care a urcat Everestul de 9 ori. Citisem cărți despre el și, dintr-o dată, eram alături de el, făcând poze împreună!”.

 

Te-ar putea interesa și: