Acum patru ani, s-a vehiculat ideea ca, în ciuda schimbării de guvern, Vasile Puşcaş să rămână negociator-şef al României cu Uniunea Europeană, pentru a menţine o continuitate în procesul de accesiune.
Din păcate, logica pervertită a loialităţii politice în versiune autohtonă a dictat că nimeni nu poate fi loial şi ţării, şi unui partid politic în acelaşi timp, iar dl Puşcaş a trebuit să aleagă.
Să contrastăm această abordare cu ce se întâmplă acum în momentul tranziţiei între administraţiile Bush şi Obama în Statele Unite. Potrivit mai multor surse credibile, există şanse considerabile ca Barack Obama să numească republicani în cabinetul său, în posturi-cheie cum ar fi şefia Pentagonului, adică Ministerul Apărării. Mai mult, se intensifică zvonurile că John McCain ar putea avea un rol important în administraţia celui care l-a învins în scrutinul de săptămâna trecută.
Revenind la România, merită să observăm că, între altele, alegerile reprezintă în România o minivacanţă a aparatului birocratic, care intră într-un soi de „comă“. Exerciţiul guvernării contează mai puţin decât speculaţiile legate de cine vine şi pleacă din ce posturi. Cutuma spune că cei numiţi de un partid trebuie să zboare - cât de buni sunt ei, sau dorinţa de a continua să-şi facă datoria contează mai puţin. Ghinionul de a fi afiliaţi până şi indirect cu un alt partid decât cel care taie şi spânzură îi transformă în indezirabili.
Ne puteți urmări și pe Google News
Alegerile americane oferă exemplul unei alte abordări a transferului de putere între două echipe. Continuitatea e asigurată prin prevederea unei perioade de tranziţie de peste două luni în care noua administraţie îşi face echipa, în timp ce guvernarea e asigurată de administraţia deja la putere. Mai mult, intervine posibilitatea colaborării dintre rivali, menţionată mai sus. Deşi acest „bizar“ fenomen (din perspectiva dâmboviţeană) nu s-a prea întâmplat în ultimii opt ani, el are o lungă tradiţie în alte societăţi occidentale. La baza lui se află ideea că un om îşi poate servi ţara fără să-şi trădeze convingerile politice. În momentele de cotitură, abilităţile cuiva contează mult mai mult decât partidul din care face parte.
Abordarea americană a transferului de putere poate părea cu atât mai năstruşnică la noi dacă ţinem cont de doi factori. Politica românească este lipsită de ideologii reale, iar partidele nu sunt grupări de oameni cu convingeri comune, ci mai degrabă CAP-uri migratoare, în căutarea vacii de muls pe care o reprezintă guvernarea. Pe de altă parte, această trăsătură a politicii exclude ideea de birocraţie profesionistă, deoarece intrarea în administraţia publică devine, cu prea puţine excepţii, doar un mod de a facilita accesul la „ciolan“.
Contrastul dintre cum are loc transferul de putere în România şi ce se întâmplă la alţii este cu atât mai important în contextul momentului de cotitură în care ne aflăm. Combinaţia dintre vulnerabilităţile economiei româneşti şi un context financiar internaţional foarte şubred ar trebui să responsabilizeze actualul guvern să nu scape nimic din ochi până în momentul alegerilor, iar tranziţia noului guvern să aibă loc fără sincope. Din păcate, nu avem motive să aspirăm la acest minim de decenţă şi profesionalism din partea clasei politice.
Recomandările noastre
