În 1960, când a fost pentru prima dată inclus într-un dicţionar cuvântul „ketchup”, televiziunea era un produs recent şi rar, care abia începea să prindă culori şi sunet stereo.
Ketchupul era vechi şi global. Se pare că marinarii englezi au descoperit sosul-minune în China şi l-au dus oriunde ajungeau vapoarele lor. Adică oriunde. Adăugarea roşiilor în reţetă ar fi survenit târziu (şi total insignifiant pentru acest articol), pe la 1703. Ketchupul şi televiziunea s-au ignorat firesc, şi-au scris istoriile în paralel şi au ajuns, ambele, printre cele mai iubite şi consumate (deci profitabile) lucururi ale timpurilor noastre.
Ketchupul e folosit de peste 90% dintre americani. Ca şi televiziunea, e o afacere de miliarde de dolari anual. În România, întâlnirea dintre ketchup şi televiziune s-a întâmplat brutal şi previzibil din nevoia noastră continuă de talk- show, de vorbă lungă şi goală. Televiziunea a popularizat acest hibrid ubicuu şi găunos: omul-ketchup. Personajul-sos care se introduce în toate discuţiile, trăieşte în toate mediile şi caută toate canalele posibile pentru a-şi comunica nimicul.
Omul-ketchup crede că e adecvat la orice masă din orice televiziune şi nu obişnuieşte să rateze ocaziile de „a apărea”. Omul-ketchup se visează universal ca Leonardo Da Vinci, ştie tot, combate tot şi nu face nimic. Fenomenul anticultural al otevizării n-ar fi fost niciodată complet fără apendicele său, mai puţin studiat, „ketchupizarea”. Contribuţia omului-ketchup la perpetuarea frumoaselor noastre tradiţii (bârfa şi ţâfna, fudulia şi şmecheria) e inestimabilă.
Omul-ketchup stăpâneşte vag cunoştinţe şi perfect arta oratoriei agresive şi fără substanţă (care face rating). Se exprimă vehement, cu lejeritatea celui care nu are dileme şi posedă un infinit de răspunsuri. Omul-ketchup e bun, în mod egal, la apicultură şi fundamentalismul religios, la maidanezi şi regimurile teocratice, la muzica uşoară şi problemele sexuale ale sexagenarilor, la zoologia nevertebratelor şi tulburările generaţiei emo, la filosofia zen şi tratarea cancerului de col uterin, la Băsescu şi Bănel, la inundaţii şi emigranţi, la piaţa imobiliară şi moartea căprioarelor. Ca o încununare a operei sale, omul-ketchup e de acord şi cu teoria că nu există oameni care se pricep la toate şi o enunţă degajat.
Omul-ketchup are consistenţa mâncărurilor fast-food şi creează iluzia periculoasă că într-adevăr te-ai hrănit. Omul-ketchup se reproduce repede şi sfârşeşte prin a fi el însuşi subiect de „dezbatere” pentru demnii săi urmaşi.
Urmărim, în fond, un serial prost, fără happy-end. Omul-ketchup-originar e devorat de fiii şi fiicele sale (mai tupeişti şi mai goale), care abandonează geopolitica şi observaţiile pe seama mizantropiei la politicienii retraşi. E un sacrificiu necesar pentru a „analiza” tabieturile, amantele, excesele şi balonările omului-ketchuporiginar, devenit vedetă, autoritate şi model, iată, controversat.
Recomandările noastre
