Generaţia născută la sfârşitul Primului Război Mondial a fost blestemată. Pentru bărbaţi a urmat, la vârsta la care ar fi trebuit să înceapă viaţa, un alt conflict şi mai zguduitor, de fapt repriza a doua a unui macabru meci istoric. Tinereţea le-a fost mutilată de experienţa frontului şi mulţi, prea mulţi, s-au întâlnit în tranşee cu moartea.
Femeilor li se rezervase durerea aceea atroce de a rămâne văduve, orfane şi... nu ştiu cum li se spune celor care-şi pierd fiii (probabil pentru că aşa ceva nu poate intra în corpul insuficient al unui singur cuvânt).
Orice perioadă istorică poartă cu ea un atribut care o defineşte. Secolul al XVII-lea a fost unul „clasic”, marcat de imobilism. Oamenii nu mai călătoreau, marii scriitori ai epocii nu părăsiseră niciodată Parisul. Lumea era strâmtă, iar o revoluţie avea sensul din astronomie, echivalând cu o mişcare „rotundă”, de întoarcere într-un punct iniţial.
În mentalul colectiv al elitelor occidentale (franco-britanice), revoluţiile echivalau cu sfârşitul lumii. Secolele următoare au dat peste cap acest mecanism încremenit, redefinind revoluţia. Au fost anii marilor transformări, ani în care totul părea că se poate schimba şi totul trebuia să se schimbe.
Omenirea a plătit în secolul al XX-lea tribut de sânge unor idei (produse intelectuale) fundamental greşite, începând cu naţionalismul inflamat şi intolerant. Marele stat român unitar s-a născut dintr-un război oribil şi s-a frânt în altul de două ori mai crud. Tinerii români au fost trimişi să moară pentru o iluzorie glorie eternă.
Posteritatea acestei himere e jalnică. Românii care şi-au lăsat oasele pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial s-au stins fără un însemn la căpătâi. Puterea comunistă i-a ignorat, în sensul manualelor de istorie din ultimii şaizeci de ani (sens încă prezent), al Doilea Război Mondial pare că a început la 23 august 1944 şi s-a sfârşit la 9 mai 1945.
După 1989 (adevărul despre morţii Revoluţiei mai are mult de aşteptat) a fost nevoie să treacă încă 14-15 ani pentru ca în 2003-2004 să ia fiinţă Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Autoritatea din subordinea guvernului care se ocupă de păstrarea memoriei celor pe care tot România i-a trimis să moară pentru ea. În doar câţiva ani, într-o discreţie determinată de complexitatea afectelor de la mijloc, oamenii de la ONCE au reuşit să identifice locurile unde şi-au pierdut vieţile mii de români şi să ridice, în cinstea lor, câteva „însemne” (nu sunt bani pentru monumente somptuoase). Aşa au apărut cimitire româneşti în Republica Moldova, Federaţia Rusă, Slovenia, Slovacia, Ungaria...
Oficiul nu s-a născut nici măcar din eforturile celor care s-au luptat consecvent şi în anonimat pentru această idee nobilă. A apărut sub presiunea vest-europenilor (în special a germanilor), care nu aveau o autoritate română cu care să discute despre operele comemorative. Acum, peste ONCE pluteşte spectrul negru al desfiinţării, ca şi cum s-ar ţine morţiş să ne rescriem istoria la fiecare zece ani, să dărâmăm mereu ce s-a făcut înainte.
E criză, şi Oficiul serveşte „electoratul mort”. Încă o dovadă că istoria a trecut degeaba pe lângă noi este chiar faptul că se ridică întrebarea: cine mai are nevoie de cimitire pentru eroi (când cele civile sunt abandonate manelelor şi grătarelor încinse mereu în preajma Învierii)?
România e gata să-şi abandoneze din nou eroii în uitare, sub buruienile din stepele Estului sălbatic. Fără cruci, ca şi cum n-ar fi fost.
Recomandările noastre
