O clădire uriașă care din Casa Scânteii devenise Casa Presei Libere, un soclu gol al unei statui dărâmate, un lift care se mișca greoi, cu poticneli și sunete demne de un film a lui Tarkovski.

Mirosul de ziar proaspăt tipărit.

Hârtii, multe hârtii. Fotografii prinse cu o agrafă de birou într-un colț.

Coada la dactilograf. O mașină de scris, o doamnă care dactilografia, reporteri care își așteptau rândul.

Pagere, stații Motorola, legitimația de serviciu care deschidea aproape orice ușă, mașinile de serviciu inscripționate cu bulina roșie, reporter, fotograf, șofer. Dacă aveai noroc – un reportofon. Și sfântul scris de mână în carnet.

Culoarul unde se afla biroul domnului Cristoiu. Paznici care blocau accesul. Eu, copilul - student în anul 1 la ATF - nu îl vedeam pe Ion Cristoiu. Îl bănuiam în mijlocul domnilor care îl păzeau și care se mișcau într-un tandem perfect, protejând oul Fabergé din mijlocul lor.

Erau vremurile când să mergi la redacția unuia dintre cele mai importante ziare din România era, în mod evident, mult mai periculos decât să îți petreci zilele în Biblioteca Centrală Universitară.

Nici acum nu știu cum făcea. Știu, însă, că adunase acolo oameni care aveau chef să caute, să scormonească, să afle primii, să fie peste tot. Fără telefoane mobile, fără camere video, fără transmisiuni live, fără computere, doar cu pixul, carnetul și meseria în sânge.

Dacă a fost bine, sau dacă a fost rău că puiul avea trei picioare și găina năștea pui vii, nici acum nu știu. Știu doar că lumea încă mai vorbește despre asta. După aproape 30 de ani. Gică Voicu, Miron Manega, Simona Catrina, Gabi Boholț, Fane Jeg – condei, imagine, tupeu, pasiune, primii, mereu primii peste tot.

Un articol publicat și semnătura în ziarul de a doua zi – cel mai feroce drog pe care ți-l poți imagina. Era vremea când oamenii nu aveau nevoie de prafuri, botox și ultimul model de smartphone. Semnătura într-un ziar era euforia supremă. Pentru că venea din interior, venea din entuziasm, venea din nebunia aceea superbă numită pasiune.

Unii spun că așa a început tabloidizarea presei în România. Alții cumpărau tot tirajul.

Mai târziu, când au apărut mai multe stații tv decât butoanele de pe telecomandă, personajele create de bulina roșie au devenit comune. Și au continuat „să vândă”.

O fac și în ziua de azi.

Ieri am cumpărat un pepene. Un pepene cu coaja verde, d-ăla pe care îl vezi pe marginea drumului, îl cumperi, în pui la rece și tremuri de poftă până îl tai și muști din miezul roșu-zemos. L-am tăiat și am înlemnit: era galben. Am gustat cu mari rețineri. Gustul era, totuși, de pepene roșu. Sunteți siguri că puiul cu trei picioare nu a existat?

Andra Gavril, jurnalist senior TVR