Vă recomand o analiză despre "când democraţia duce către dictatură" în cazul Turciei care merită toată atenţia nostră. Rezultatul referendumului nu certifică atât boala democraţiei, cât mai ales faptul că ea depinde de cine o exprimă. New York Times, poate sugestionat de faptul că s-a pomenit că preşedintele Erdogan i-a invadat sediul, scrie cuvinte foarte dure a' propos de Turcia, unde victoria "DA" la referendumul de duminică 16 aprilie a dat puteri nelimitate preşedintelui Erdogan.
Potrivit cotidianului american, ne aflăm în faţa ultimului dintr-o serie de exemple din interiorul sistemelor democratice unde, în urma investiturii populare, liderii acţionează din acel moment doar cu scopul de a-şi consolida propria putere prin eliminări progresive a acelor impedimente şi contraponderi legale pe care legea le prevede pentru orice regim democratic.
Schimbarea
Acest fenomen este denumit de experţi autoritarism, deci o formă autoritară care tinde să ia locul structurii democratice, odată depăşită faza urnelor. Drept pentru care, odată ajuns la putere, un lider fără scrupule este în stare să manipuleze ambientul politic în propriul avantaj, blindat nu doar de propriul mandat, dar asigurându-se ca va face cât mai posibilă victoria în viitoarele alegeri electorale.
Cauza tuturor acestor chestiuni este inerenta vulnerabilitate a structurii democraţiei însăşi, care ar consimţi prea uşor tiranilor în ascensiune să modifice regulile jocului, odată obţinut patentul de ''susţinător al democraţiei'' tocmai graţie votului popular. Altfel spus, democraţia este anticamera dictaturii. Raţionamentul nu e atât de departe de adevăr şi cu siguranţă nu lipsesc exemple contemporane de lideri care şi-au blindat puterea urmând aceste reguli: Vladimir Putin în Rusia, Hugo Chavez şi epigonul său Nicolas Maduro în Venezuela, apoi Recep Tayyip Erdogan în Turcia.
Ce va fi în Turcia
Referendumul care l-a proclamat pe acest autocrat liderul absolut al ţării, la a cărei conducere este din 2003, a instituit un sistem prezidenţial care concentrează puterea executivă în mâinile preşedintelui, abolind figura prrim ministrului. Şeful Statului, de fapt, de acum înainte va fi ales direct pentru două mandate, va putea să numească şi să revoce miniştri şi pe înalţii funcţionari ai Statului, judecători, diplomaţi şi rectori universitari şi nu va mai fi obligat să menţină neutralitatea faţă de propriul partid. Cât priveşte parlamentul, acesta nu va mai da votul de încredere executivului şi nu va mai avea puterea de a declanşa sau înceta starea de urgenţă. Asta înseamnă că, în teorie, Erdogan va putea rămâne la putere 15 ani. Totul în regulă? Poate că nu, dar cu siguranţă este perfect legal.
E inutil să a amintim că Adolf Hitler a venit la putere în urma unui plebiscit popular. Mai de folos este sublinierea faptului că oamenii de la putere sunt totdeauna expresia societăţii timpului lor, din care descind atât dictaturile de ieri cât şi populismul de astăzi (care la Erdogan s-a oprit la 51% la referendum).
De ce Turcia nu trebuie să mire
New York Times citează, pe omul de ştiinţe politice MIlan Svolik de la Yale University. După Svolik, în societăţile puternic polarizate - ca Turcia de astăzi - electorii ''sunt înainte de toate partizani, apoi democraţi''. Raţionamentul e foarte simplu: ''dacă eu sunt un mare fan al omului meu politic şi urăsc politicianul care reprezintă partea adversă, voi fi dispus să iert comportamentul nedemocratic al taberei mele, chiar dacă apreciez democraţia''. Poporul e suveran, cu toate astea.
Deci, nicio mirare dacă o naţiune descurajată de ameninţarea războaielor la graniţe, speriată de o lovitură de stat, ameninţată de terorism şi divizată între laicism şi Islam, să fi fost ''ameţită'' de un om puternic care promite stabilitate şi siguranţă şi care a reuşit să garanteze creşterea economică. Unul care, cel puţin teoretic, face totul pentru a păstra şi a feri Turcia de haos.
''Fiecare popor are conducătorii pe care-i merită''
O gândea aceasta Aristotel acum mai bine de două mii de ani şi au reafirmat-o mulţi de-a lungul secolelor. Cum poţi dezminţi această frază privind la Donald Trump sau la Recep Tayyip Erdogan? Cine ştie ce vom mai comenta dacă, Doame fereşte, va câştiga Le Pen în Franţa, inima iluminismului şi a celebrei -liberte-. Oare ce vremuri vin şi cum vom reacţiona la nivel mondial? Ne pasă? Sau trăim clipa în cea mai mare indiferenţă?!