Multă vreme mi-am dorit să citesc jurnalul lui Amiel. Acum, mulțumită unui excepțional anticar, fostul meu coleg din redacția ”Nu” - Radu Clichici, îl țin în mână… Coperta e obosită, ușor pătată, cu acea patină pe care doar timpul o așază fără grabă, ca o respirație lentă a hârtiei, iar sus, discret, „Collection Helvétique”, apoi numele — Henri Frédéric Amiel — tipărit cu o sobrietate care nu mai are nimic de-a face cu stridența epocii mele, în timp ce titlul, ”Fragments d’un Journal Intime”, izbucnește într-un roșu stins, aproape rușinat de propria lui vizibilitate, și dedesubt, cu o cumințenie de care astăzi am uitat, mențiunea ediției îngrijite de Bernard Bouvier, urmată de acele două locuri care par deja mai reale decât prezentul meu — Geneva și Paris — legate prin numele unor edituri care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni și tocmai de aceea par să însemne totul.