Fidel depozitar al amintirilor vârstei celei mai frumoase, a şcolii şi a copilăriei, banca de şcoală trece prin metamorfozele evoluţiei. În ultimii ani, băncile vechi, rigide şi imobile, au fost înlocuite cu cele care satisfac un sistem pedagogic occidental, mobile şi reglabile în funcţie de activităţi, precum şi cu pupitrele individuale. S-a pierdut astfel „mâzgâlitul“ de formule sau declaraţii de dragoste pe bancă, însă au rămas „pe metereze“, drept martori ai veacurilor trecute, băncile prevăzute cu loc pentru călimară şi toc din amfiteatrele Universităţii Bucureşti.

Percepţia asupra băncii de
şcoală diferă în funcţie de categoriile de vârstă: şcolarii se războiesc cu colegul pentru mai mult spaţiu pentru creioane, elevii leagă prietenii trainice, iar studenţii capătă sentimentul unui nou statut. Celor trecuţi deja prin sistemul de învăţământ le-a mai rămas melancolia.

Clasa a III-a: „Intră cu cotul
pe partea mea!“

La picii din ciclul primar, banca
în care stau are pentru ei o semnificaţie precisă, aceea de spaţiu care le aparţine şi pe care cu greu îl împart cu colegul.

La clasa a III-a F, de la Şcoala
Generală nr. 30, din Capitală, plângeri pe tema asta vin din toate colţurile clasei. Vlad ridică disperat degeţelele peste bancă, să poată lua cuvântul. „Eu aş vrea să mă separ de colega mea Gabriela“, spune grav. „Intră tot timpul cu cotul pe partea mea! Şi are oricum mai mult spaţiu decât mine pentru că îi încap mai multe caiete, şi-mi dau seama“, spune bosumflat. Gabriela răspunde şoptit, cu ochişorii ei mici şi verzi: „Uneori are dreptate“. „Tot timpul!“, o sancţionează din nou colegul ei.

Cazurile de „intră pe partea mea“ se înmulţesc la minut, dar se găsesc şi prietenii „solide“. Deea şi Ioan, de pildă. „Ne-a pus doamna împreună şi ne înţelegem foarte bine. Ne împrumutăm creioane, şi apoi facem şi schimb de benzi desenate cu Pokemon!“, spune cu însufleţire fetiţa, scoţând din pupitru foile colorate.

Cei mici simt nevoia
unui coleg

Până anul acesta, copiii au avut
pupitre individuale, dar învăţătoarea, Ana Lapoviţă, spune că a hotărât să le schimbe, pentru că a observat că micuţii simt nevoia unui coleg. „Se vedea că doresc să interacţioneze, să vorbească cu cei de lângă ei. Nu le plăcea să fie singuri. Au nevoie să se sfătuiască cu alţi copii, să vadă «cum face şi celălalt»“. În acelaşi timp însă, micuţii ţin foarte mult la „bucata“ lor. „Vor să nu le umble nimeni în lucruri, să şi le aşeze ei cum doresc…“, explică o altă învăţătoare, Paraschiva Raţiu.

La liceu, ban = prieteni


Pentru liceenii acestei generaţ
ii, banca înseamnă prieteniile pe care le stabilesc cu colegii: de bancă, din faţă sau cu „colegu’ din spate“. Aşezarea arbitrară de la începutul anului şcolar produce de multe ori prietenii.

În cazul clasei a X-a H Filologie, de la Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“, aşezarea a fost fericită pentru toată lumea. „La începutul clasei a IX-a am intrat în sală şi ne-am aşezat la întâmplare. Acum toţi suntem foarte buni prieteni cu colegul de bancă sau cu cei din jur. Aşa s-a nimerit“, spune senină o elevă.

O altă percepţie a „imobilului“ de lemn o explică Alex, elev la acelaşi liceu: „O simt aşa… ca pe o bancă a acuzaţilor. Mai ales când ne ridică în picioare la ascultat“.

La facultate, conferă
sentimentul unui nou statut

În cadrul universitar, banca,
prezentă în aule sau în amfiteatre, a căpătat deja un atribut special: conferă prestanţă.

Anca D. este studentă în anul al II-lea la Facultatea de Relaţii Publice, din cadrul Universităţii Bucureşti, adoră băncile din amfiteatru. „Îmi plac rândurile acestea lungi. Putem lega mai uşor prietenii, cu mai multe persoane. Apoi, structura aceasta ne arată că am ajuns la un alt nivel. Nu mai suntem ca la liceu, cu două bănci şi cu şirurile pe care se plimbau autoritari profesorii“.

Denisa B., colegă cu ea, o completează: „E un nou statut, şi băncile acestea parcă îţi arată că te-ai maturizat. Nu mai eşti puştiul acela care transcrie cuvânt cu cuvânt ce spune profesorul. Eşti un om matur care selectează când ia notiţe“.

EVOLUŢIE


De la gaura pentru călimară la pupitrul mobil


Băncile de acum câţiva zeci de ani
erau prevăzute cu suporturi speciale pentru călimara de cerneală şi pentru toc. Configuraţia, cu găuri făcute în lemn pentru ustensilele de scris, poate fi văzută şi acum în unele amfiteatre din Universitatea Bucureşti, chiar dacă studenţii nu le mai utilizează pentru că vremea călimării a cam trecut.

Majoritatea şcolilor din Capitală au primit bănci noi, care nu mai sunt la fel de rigide precum cele din perioada comunistă. Acestea sunt fie pentru doi elevi, putând fi mutate cu uşurinţă dintr-o parte în alta, fie pupitru individual, de asemenea mobil. Profesorii comentează avantajele băncii mobile. Paraschiva Raţiu, învăţător la Şcoala nr. 30 din Capitală, spune că noile bănci o ajută foarte mult în activitatea didactică. „Avem discipline la care ne organizăm pe grupe de lucru, şi atunci le aşez câte trei sau câte patru, pe echipe. La obiecte ca Educaţie plastică, de exemplu, le aşezăm în formă de U.“ Emil Ignat, director la Şcoala nr. 20 din Capitală, spune că a observat că elevii sunt mai relaxaţi în astfel de pupitre. „În plus, nu le mai mâzgâlesc, pentru că ştiu că le aparţin.“

MELANCOLII

„După 15 ani, mi-am găsit însemnările şi scrijeliturile“

Liviu Papadima, decanul
Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, îşi aminteşte din perioada şcolii că una dintre marile satisfacţii pe care le încerca, alături de colegi, era să plimbe băncile prin clasă, dintr-o parte în alta. „Ne chinuiam să le deşurubăm, să le scoatem din podea şi apoi să le cărăm prin sală. Era o nebunie să mişcăm băncile acelea înţepenite, pentru că era interzis“. Liviu Papadima a terminat Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“ şi, după 15 ani de la absolvire, a făcut o vizită liceului. „Am mers la etajul II, la clasă, şi am găsit banca mea. Era acolo, cu toate însemnările şi scrijeliturile mele, ca acum 15 ani. Băncile sunt aşadar un minunat tezaur de memorie.“

Regizorului Alexandru Darie
banca de şcoală îi evocă o frumoasă prietenie. „Am fost coleg de bancă cu regretatul poet Cristian Popescu şi eram foarte buni prieteni. Făceam însă atâtea prostii, că ne-au separat.“ Darie a nimerit în bancă cu Ruxandra Săraru, cu care, recunoaşte el, avea destule meciuri: „Noi ne înţelegeam foarte bine, dar când ne certam, ne dădeam cu pumnii în cap“. O pasiune din anii aceia era stropitul colegilor şi al profesorilor cu cerneală. „Ţin minte că pe proful de latină nu îl iertam deloc. Umpleam stiloul şi îl improşcam. Ne chinuia cu latina“, râde regizorul.

Poetul Dan Sociu îşi aminteşte
o întâmplare din anii de şcoală primară care l-a marcat. „În pădurile de lângă Botoşani exista la vremea aceea o organizaţie teroristă numită «Oasele Negre». Într-o seară, prietenul meu Marcel mi-a povestit tremurând, la subsolul blocului în care locuiam, pe întuneric, pe sub ţevile înfăşurate în vată de sticlă, cum unul dintre colegii lui a scris pe bancă «Trăiască oasele negre!», şi a desenat deasupra două ciolane negre încrucişate.

În pauza dintre Citire şi Desen, băiatul – pe care ţin minte precis că îl chema Bulgaru – a fost scos cu cătuşele la mâini din clasă de către doi bărbaţi înalţi, cu pălării pe cap. Imediat după ce l-au arestat pe Bulgaru, alţi doi inşi au intrat în clasă, au demontat banca şi au înlocuit-o cu alta, nou-nouţă şi curată.“