Pe data de 26 aprilie 1986, s-a produs o catastrofă nucleară pe care autoritățile sovietice de atunci au încercat să o camufleze timp de mai multe zile, dar nu au reușit, deoarece impactul radiației emanate de la reactorul accidentat s-a dovedit a fi foarte puternic. Acest accident este calificat drept cel mai grav din istoria energiei nucleare. Mult timp după incident norul radioactiv a purtat particule periculoase spre vestul URSS, ajungând din Europa până în zonele de est ale Americii de Nord.

În cei 36 de ani, câți au trecut de la catastrofa nucleară de la Cernobîl, cei care au participat la lichidarea consecințelor acelui dezastru au trăit, zi de zi, clipă de clipă, cu amintirile despre ceea ce le-a fost dat să suporte. În ajun de 26 aprilie, unul dintre participanţi și-a împărtășit gândurile cu ZdG.

Am construit calea ferată spre reactor. Traversele le duceam în brațe noi, ostașii. Când am născut al doilea copil, nu încetam să întreb medicii dacă e sănătos. De două ori ne-au dat câte o linguriță cu iod. Am dus pe mâini sicriele a 18 cernobîliști. Atomul pașnic, ieșit de sub control, reprezintă un mare pericol.

Din Moldova Sovietică de atunci, la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl au participat în jur de 3550 de persoane. Până în prezent, circa 1200 dintre aceștia au decedat, în special din cauza unor maladii incurabile. Potrivit Uniunii „Cernobîl”, dintre cei rămași în viață, 90% au diverse grade de invaliditate. Peste 1745 de copii, urmași ai cernobîliştilor, au „moștenit” maladii grave de la părinţii lor.

„Când respiram, sesizam un gust metalic… Atât”

Andrei Vicolaș, colonel în rezervă, vicepreședinte al Uniunii „Cernobîl” din Republica Moldova a povestit despre nenorocirea de la Cernobîl.

Eram militar și am ajuns acolo în cadrul grupului operativ care monitoriza cum sunt asigurați cu echipament participanții la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl. În cele două luni de zile cât m-am aflat acolo, am vizitat toate unitățile militare dislocate în rază de 30 de km de la Cernobîl.

Când am aterizat la Cernobîl, am văzut o priveliște înspăimântătoare. Oameni echipați cu măști de tifon, toți implicați în munci complicate. În unitățile militare din zona de 30 de km am văzut un dezastru adevărat. Fiecare se proteja cum putea, știind că e imposibil să speli sau să înlături complet praful radioactiv de pe haine și de pe corp.

Radiația ionizantă e extrem de penetrantă, nu reușești să te aperi de ea, iar atunci aceasta era pretutindeni – în aer, pe corpurile noastre, pe suprafețele din jur. În acele condiții, niciun fel de echipament nu ne putea salva. Acolo unde nivelul de radiație era foarte mare, rezistam doar câteva minute, fiind imposibil să rămâi mai mult timp, mai ales că noi aflasem deja că doza mărită de radiație provoacă boala actinică și asta era marea frică a tuturor. Da, radiația nu miroase, nu se vede, nu se simte. Doar când respiram, sesizam un gust metalic… Atât.

A fost o perioadă extrem de grea. Lucram câte 12 ore, în condiții dure

Andrei Vicolaș, colonel în rezervă, vicepreședinte al Uniunii „Cernobîl” din Republica Moldova a mai relatat câteva lucrui din experiența trătită în cel mai periculos loc la acea vreme.

Atmosfera era greu de suportat. Mereu eram supuși pericolului de îmbolnăvire, adevăratele consecințe ale iradierii fiind necunoscute pentru mulți participanți la lichidarea consecințelor acelei avarii. Atunci, nimeni nu întreba dacă ești rus, ucrainean sau moldovean. Pericolul i-a unit pe toți… Radiația ionizantă se răspândește foarte repede. Îmi amintesc, atunci, în 1986, din zonele afectate au fost evacuați mii de locuitori. Și la noi, în Moldova, au ajuns vreo 300 de familii, dintre ei, vreo 50 de persoane au rămas aici…

Unii au decedat de mult, alții au plecat prin alte republici ex-sovietice. Nu cred că ei au fost o sursă de contaminare, dar obiectele, hainele cu care erau îmbrăcați, ar fi trebuit să fie nimicite. Cel puțin asta am făcut noi, când am ieșit din zona contaminată și ne-am pornit spre casă. La Cernobîl erau locuri speciale în care se îngropau aceste lucruri, „moghilniki”.

Oricât prelucrezi aceste lucruri, ele nu mai pot fi folosite. Știu că mai mult metal din zona contaminată, mijloace de transport, utilaje ajunseseră și la Uzina metalurgică din Rîbnița, unde erau prelucrate. Din această cauză, au fost multe probleme, până prin anii 2000. De fapt, nu exclud că nici acum problemele nu sunt epuizate. Cine controlează azi metalul uzat care ajunge la acea uzină? La revenire, am simțit pe propria piele ce a însemnat cu adevărat acea misiune. Am avut o intervenție chirurgicală serioasă la stomac. Rămășițele ionizante, acumulate în organism, mi-au dat de știre periodic. E demonstrat că acestea nu se elimină din organism pe parcursul întregii vieți. Toți care au activat acolo au fost supuși acestei radiații periculoase. Astăzi, 90% dintre participanți sunt persoane cu dizabilități de diferite grade. Și eu, la fel. Dacă la început decedau câte 100 de persoane, timp de 5 ani, acum decedează și mai mulți… Numărul lor crește în progresie geometrică.

În legătură cu războiul din Ucraina

În opinia sa, mulți dintre lichidatori, când au auzit că sunt probleme la Cernobîl, erau gata să plece încolo, ca să ajute, pentru a opri contaminarea cu radiație ionizată. Cei care au trecut pe acolo cunosc ce riscuri există. Combustibilul radioactiv care a rămas în reactoare nu a fost eliminat, din această cauză nu există garanții că acest pericol nu se va repeta. Sacrificiile au fost singurele care au blocat răspândirea rămășițelor radioactive în lume. Și construcția sarcofagului a blocat răspândirea, deși rămășițele radioactive se distrug pe căi naturale timp de zeci de mii de ani.

Lecția? Atomul pașnic, ieșit de sub control, reprezintă un mare pericol. Faptul că centralele atomice dau energie electrică mai ieftină nu înseamnă că nu ne paște pericolul unor catastrofe nucleare cu consecințe dezastruoase. Un atac nuclear ar însemna o sentință ca omenirea să dispară de pe glob, a dezvăluit Andrei Vicolaş pentru sursa menționată.