Fostele deţinute politic din penitenciarele comuniste ale anilor ’50 au păstrat despre femeile-temnicer amintiri împărţite între brutalitate şi bunătate.
După ce ieri v-a prezentat un interviu în exclusivitate cu „sadica Vida” Nedici, una dintre puţinele presupuse femei-torţionar al căror nume este cunoscut, EVZ reconstituie astăzi, cu sprijinul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, portretele şi poveştile câtorva dintre femeile-gardian. Femei care au marcat, uneori prin severitate şi brutalitate, alteori printr-o bunătate suprinzătoare, vieţile deţinutelor din temniţele politice ca Mislea sau Dumbrăveni.
Detaliile din dosarele profesionale ale unora dintre aceste femei-temnicer creionează personaje pornite „de jos”, frustrate de statutul intelectual al multora dintre femeile deţinute-politic. Realitatea acestei relaţii devine uneori şi mai bizară: multe dintre femeile-gardian şi femeile-deţinute s-au revăzut peste ani, în afara zidurilor închisorii. Victima şi călăul au schimbat, civilizat, o vorbă, ca nişte vechi cunoştinţe.
Femeia-gardian sau, mai simplu, miliţianca a contribuit la acela şi sistem criminal care a terorizat, făcându-se alături de bărbatul-torţionar, părtaşă la una dintre cele mai negre perioade.
FEŢELE ÎNCHISORII
Elena Tudor: buna „Diri” ori cruda „Caligula”
Penitenciarul Mislea, judeţul Prahova, a fost, în perioada arestărilor anilor ’50, locul unde femeile deţinute politic ajungeau să muncească, la finalul unor anchete brutale şi al unor opriri repetate prin celulele subterane de la Jilava.
Până în anul 1953, puşcăria a fost condusă de Elena Tudor, o femeie severă care a rămas în mărturii cu două porecle: „Diri”, dată de deţinutele care au văzut şi chipul ei uman, şi „Caligula”, după cum au numit-o cele care au avut de suferit de pe urma ei.
Aspazia Oţel Petrescu, acum în vârstă de 86 de ani, este o fostă deţinută de la Mislea care a cunoscut- o pe Elena Tudor. Întâmpinată din prima zi de urletele ei, de critici de genul „Ce caută tineretul universitar în puşcărie?”, tânăra Aspazia avea să descopere că Elena Tudor - o femeie nemăritată, bondoacă, ce-şi „ascundea” uniforma purtând flori în coc - nutrea o dezamăgire faţă de regimul pe care îl servise. Fusese ilegalistă şi - crede Aspazia - se comporta mai dur pentru a nu se da de gol că vrea să ajute. Uneori „pocnea cu palma” din senin, alteori le oferea, în secret, medicamente deţinutelor bolnave. Avea obiceiul să facă morală, strigând, înainte de masă, ori lua parte la Sărbători religioase, deşi regimul era împotriva lor. „Cum fată o căţea...”
„Aşa se manifesta Diri: pe de-o parte ca o scorpie şi, pe de alta, cu gesturi la care nu ştiai ce să crezi. De pildă, când s-a născut primul copil al unei deţinute la Mislea, pe mamă a lăsat-o să nască singură, în condiţii oribile. A fost chemată noaptea de urgenţă şi când a văzut-o toată năclăită de sânge, i-a zis: «Iete, cum fată o căţea reacţionară!». Ei, femeia aia n-a iertat-o până a murit”. Pentru Aspazia însă, întâlnirea cu „Diri” a reprezentat întâlnirea „cu un om” în infernul penitenciar. Elena Tudor avea să fie, de alt fel, descoperită de regim ca fiind „apropiată de deţinute” şi, în urma unei anchete care ar fi putut sfârşi cu o condamnare la moarte, a ajuns să lucreze la Salubritate, în Bucureşti. După ani de muncit acolo, miliţianca s-a întors la Mislea, unde a trăit singură până la sfârşitul vieţii.
SCENE DIN SPITALUL-PENITENCIAR
Mami Sergent: îngerul-miliţian al TBC-istelor
Aristina Pop Săileanu şi-a trăit tinereţea în iadul închisorilor comuniste pentru femei. A fost condamnată la 20 de ani de temniţă pentru că se alăturase luptei anticomuniste, ca, de altfel, întreaga sa familie. În penitenciar s-a îmbolnăvit de TBC şi a trebuit să petreacă trei ani în spitalul pentru deţinuţi Văcăreşti. Aici a întâlnit-o pe Maria Maga, o femeie-sergent căreia, spune fosta deţinută, îi datorează viaţa. Era o „femeie plinuţă, la vârsta de vreo 40 de ani”. „În ziua în care m-au adus acolo, ea a făcut o inspecţie şi am văzut că atunci când s-a uitat la mine i s-au umezit ochii. S-a apropiat de mine, a scos două bucăţi de zahăr cubic şi mi le-a pus în gamelă. Apoi, mi-a făcut semn cu degetul să tac din gură. Eu, care aveam pe atunci 22 de ani, şi n-o văzusem pe mama de trei ani, când am intrat în salon am izbucnit în plâns. În ea, eu am văzut-o atunci pe mama mea”, povesteşte Aristina Pop un gest ce azi poate părea banal. Vizita dincolo de gratii
A aflat mai târziu că sergentul făcea asta pentru că ar fi avut şi ea o fată de vârsta condamnatelor. „Dar nu era numai miere! Când era ea în tură venea în trombă, trântea toate uşile şi striga «Ce faceţi aici?». A făcut însă, dincolo de toată atitudinea asta, câteva lucruri care pe noi ne-au ajutat”, spune Aristina Pop Săileanu. Când a trebuit să fie trimisă de la Văcăreşti - spitalul a fost închis, tărgile cu bolnavi, unii incurabil, erau scoase din clădire - „Mami Sergent” s-a apropiat de Aristina şi i-a dat un sfat, în secret. „Oriunde te duci, să fii cuminte. Că altfel nu mai ieşi de aici. Te vor călca în picioare. Tu, cu boala ta, nu mai ieşi!”. „De asta cred că eu datorită ei am supravieţuit”, spune azi fosta deţinută.
După ce a ieşit din penitenciar, a căutat-o pe cea care a riscat îngrijind de ea în închisoare: a găsit o bătrână, soţie de miliţian şi au păstrat amândouă secretul întâlnirii. Au vorbit lucruri mărunte. Apoi Aristina a plecat. Peste ani a aflat că Maria Maga s-a retras „undeva în Moldova”, unde a şi murit.
BIOGRAFIA DOBREI STAN
O fată în casă ajunge şefă la Mislea Vlad Odobescu
În autobiografia dezlânată şi agramată, inclusă în dosarul de cadre, comandantul Penitenciarului Mislea, Dobra Stan, încearcă să creeze imaginea unei femei ataşate de „valorile” comuniste, vic timă a regimului anterior. Deşi susţine la început: „Înainte de 23 august, nu am făcut niciun fel de politică şi nici nu am cunoscut ce este politica”, revine cu precizări menite să contureze o umbră de trecut „roşu”.
După ce, cu doi ani înainte, luase parte „la acţiunea de masă muncitorească”, în 1939 s-a înscris, alături de colegii din fabrica în care lucra (Uzinele Ceramice Ploieşti) „în breasla ceramiştilor”. Mai înainte, fusese fată în casă, „la stăpân”. Ajunge şefă de penitenciar în 1953, în locul căpitanului Elena Tudor. Povestea e simplă - la finalul unui referat în care este prezentat trecutul Dobrei Stan apare o scurtă notă de mână, plină de greşeli: „Propunem să fie numită director la Penitenciarul Mislea în locul cpt. Tudor Elena care sa compromis faţă de subalterni şi nu mai poate munci acolo”. Dobra Stan îşi dovedeşte şi acum abilităţile de spălătoreasă: As pazia Oţel Petrescu povesteşte că, nemulţumită de munca deţinutelor, le arăta acestora meserie: „Uite, aşa se calcă!”.
Peste doar un an, Dobra Stan nu mai este pe placul Partidului. Apar declaraţii despre nereguli, precum şi „mărturii” ale unor foşti colegi de muncă, despre trecutul său legionar. Femeia încearcă să se apere, pe un ton disperat: „Nu am purtat ciucuri în piept niciodată, nu am luat parte la niciun fel de şedinţe afară de breasla în acel timp şi nici nu am avut bluze verzi ca ale legionarilor. Dimpotrivă, rochie verde de stofă făcută prin 1932 am avut, dar în acel timp aveam şi 3 rochi de alt material grena adică roşu închis”. Acuză „jocurile duşmanilor” şi cere chiar ea să fie înlocuită. La conducerea penitenciarului urmează doar bărbaţi.
ÎNTÂLNIRE BIZARĂ O lecţie de frumuseţeîn penitenciar Micaela Ghiţescu, redactorul-şef al revistei „Memoria”, a trecut şi ea prin penitenciarele de femei după ce a fost arestată în „lotul francez”. „Vina” ei: corespondase în liceu cu un profesor de franceză care făcea o emisiune la radio despre situaţia din România.
La Mislea, a avut parte de câteva contacte cu femeile-gardian, care creionează nivelul intelectual al acestora. În urma unei reclamaţii, Micaela Ghiţescu a fost izolată la „secret”, unde nu avea voie să ia contact cu deţinutele de afară, care aveau „privilegiul” de a lucra la ateliere. Într-una din acele zile, femeia-temnicer de pe tură le-a abordat pe ea şi pe încă o deţinută într-o problemă bizară: „A venit cu ruj, pensetă, creion dermatograf şi a zis s-o învăţăm să se machieze. Pe noi ne-a amuzat într-un fel, dar am descoperit că erau de fapt femei foarte simple. Am întrebat-o de ce s-a băgat ea să fie gardian, chiar nu putea să facă altceva? Era dintr-un sat. A zis că s-a băgat pentru că i-au spus că or să-i dea uniformă şi or s-o facă aviatoare. Ăsta era nivelul. Dar asta era foarte dornică să cunoască”, spune Micaela Ghiţescu.
Printre puţinele dornice să înveţe de altfel: după 1990, fosta deţinută a aflat că era des pedepsită tot din pricina unei femei - temnicer, care avea o râcă ascunsă. Făcea mereu reclamaţii peste reclamaţii, cerând pedepse pe numele ei, fără motive reale.
Micaela Ghiţescu a ieşit, în 1955, de la Mislea, şi şi-a văzut de viaţă. „Când mă pomenesc cu un telefon. Era fosta mea colegă de detenţie, Silvia, care mi-a spus că tocmai fusese vizitată de această miliţiancă să ieşim cu ea în oraş. Am plimbat-o, i-am cumpărat o pereche de ciorapi fini. Nu ne făcuse mare lucru să ne ajute. Dar în lumea aia faptul că nu făcuse mai mult decât treaba ei a însemnat ceva. Bine, nu şi-a cerut nici iertare sau altceva. Ea era foarte bucuroasă că a venit la Bucureşti. Se voia prietenă”, povesteşte Micaela Ghiţescu.
UMILINŢE
Preţul scrisorilor: sex cu angajatele O parte dintre deţinute erau supuse la umilinţe grele doar pentru a putea trimite scrisori acasă. Într-un raport din 1954 se vorbeşte despre „legături amoroase” între reprezentante ale Penitenciarului Dumbrăveni şi femei închise acolo. În schimbul acestor legături, „caporal C. Eugenia şi fosta contabilă D. Aurora (...) le-au favorizat pe deţinute mijlocindu- le corespondenţa cu familiile lor”. Totodată, şeful penitenciarului era acuzat că, „deşi n-a avut relaţii intime cu deţinutele, totuşi a încercat să facă acest lucru”. Întrucât „din cercetări a reieşit clar vinovăţia celor de mai sus”, şeful de la acea vreme al Direcţiei Închisori şi Penitenciare din cadrul Ministerului Afacerilor Interne propunea trimiterea în judecată pentru angajatele închisorii, respectiv 15 zile de arest „cu executarea serviciului” pentru şeful penitenciarului.
PENITENCIARUL MISLEA
Elisabeta Rizea ţesea covoare pentru „Romarta”
Fostă mănăstire, fost loc de detenţie pentru minori, Penitenciarul Mislea a devenit după 1944 puşcărie pentru deţinute politic şi de drept comun. Femeile erau împărţite riguros, în categorii, relevă „Dicţionarul Penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967)”. Cele cu drept de muncă confecţionau la atelier obiecte tradiţionale, rochii de mireasă şi covoare persane pentru întreprinderile de comerţ exterior sau pentru magazinul bucureştean „Romarta” şi primeau ceva bani pentru o mâncare decentă. În timp, acest „privilegiu” a devenit o mare povară: norma de lucru ajungea la peste 12 ore zilnic, inclusiv duminica. Printre aceste femei s-au numărat Elisabeta Rizea şi Niculina Mihalache, soţia liderului ţărănist Ion Mihalache. Apoi erau femeile care nu putea munci din cauza vreunei boli ori a vârstei şi cele cărora acest drept le era retras temporar.
Cele internate „la marele secret” nu aveau deloc voie să muncească şi nici măcar să se plimbe prin curte. Din această ultimă categorie făceau parte Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu (deţinută la Mislea între 1950 şi 1950), sau Arlette Coposu, soţia ţărănistului Corneliu Coposu.
Primii doi comandanţi ai Penitenciarului au fost femei: căpitan Elena Tudor sau „Diri”, cum o numeau deţinutele (1944-1953) şi locotenent-major Dobra Stan (1953-1954). În anii `70, penitenciarul avea să se transforme în azil de bătrâni. (Vlad Odobescu) CITIŢI ŞI: