Pandemia de coronavirus a scos la iveală, pe lângă o cohortă întreagă de probleme băgate de ani buni sub preş, indiferent de cine a fost la putere, şi un adevăr dureros: Statul român este incapabil să-şi apere cetăţenii.

Problema este veche. Acum însă a devenit dureroasă, pentru că este vorba despre viaţă şi moarte. Singura măsură pe care a fost capabil să o ia statul în legătură cu pandemia, mai ales după măsurile de relaxare, a fost să-i îndoaie pe cetăţeni cu amenzi, să-i ameninţe cu dosare penale şi să le zornăie, din nou, cătuşele prin faţa ochilor. Rezultatul tratării pandemiei cu amenzi şi dosare penale, se vede: am ajuns infectaţii Europei, deşi în urmă cu câteva luni, „stăteam bine”. A cui era meritul când stăteam bine? Al statului. A cui este vina creşterii numărului de infectpri din ultima vreme? A cetăţeanului. Cum se gândeşte statul să rezolve această problemă? Zornăind din nou căteşele prin faţa cetăţeanului şi fluturându-i sub ochi formulare cu amenzi ameţitoare. În rest… nimic.

Veţi spune că, totuşi, cetăţenii sunt vinovaţi. Că nu se abţin să frigă câte-o horă în faţa cârciumii pe la câte o petrecere. Sincer, nu cred că de la o horă pe săptămână, am ajuns ciumaţii Europei, că până şi Italia, cea lovită crunt de pandemie, ne bagă acum în carantină dacă îndrăznim să călătorim în Peninsulă.

Şi caută-i cu poliţia prin oraş pe cei care s-au prins în horă, şi arde-i cu amenzi.

Despre faptul că statul, după ce a decretat obligativitatea purtării măştilor în spaţiile închise, a spus că va da gratuit astfel de măşti familiilor nevoiaşe, şi nu le-a dat nimic, mucles. Nicio vorbă. Există şi la această oră, farmacii unde o mască încă mai costă aproape 5 lei bucata. Gâbndiţi-vă la un om de rând, care câştigă o leafă românească, din care patronul a mai tăiat ceva, gâtuit de criza provocată de pandemie, care are nevastă şi doi copii. Vor să meargă şi ei la mall. Să caşte gura, că bani de cumopărături nu au şi, eventual, să le dea ălora mici câte un mec. Are nevoie de patru măşti. Înmulţit cu 5 lei, înseamnă 20 de lei. Adică pâinea familiei pe aproape o săptămână. Aşa că, stă omul nostru, acasă. Mall-ul nu este pentru el, ci penru piţipoancele care au avut singura performanţă în viaţă că s-au măritat cu un fotbalist de pe la câte o echipă obscură, născut talent şi mort speranţă.

Tot în această pandemie, DSP-ul şi-a dat şi el întreaga măsură a valorii. Cazul de la DSP Bucureşti este grăitor. Nu au fost capabili să-şi păzească propria ogradă de coronavirus, dar îi anchetează pe alţii de ce nu au făcut-o. Şi totuşi, noua lege, apropo de grija statului faţă de cetăţeni, dă unui funcţionăraş de la DSP, puteri practic mai mari decât ale unui magistrat. Dacă i se pare că ai nasul cam roşu, dacă ai strănutat pentru că eşti alergic la ambrozie, te bagă la arest sanitar 48 de ore, fără să poţi crâcni.

Sectoare întregi ale economiei, sunt în pragul prăpastiei. Cum a găsit de cuviinţă guvernul liberal să-i ajute pe întreprinzători? La fel ca pe toţi ceilalţi cetăţeni. Ludovic Orban a cerut funcţionărimii cuibărite prin birouri, să iasă pe teren şi să amendeze la sânge pe oricine îi iese în cale.

Spuneam că lucrurile nu sunt deloc noi. Acum însă au devenit mai vizibile, pentru că suntem într-o situaţie cruntă de criză. Pentru că este vorba de viaţă şi de moarte, la scară naţională.

De ce statul nostru nu este capabil să facă altceva pentru cetăţean, decât să-l sancţioneze? Coerciţie şi… cam atât.

Eu cred că din cauză că funcţionarii de stat, nu sunt capabili de altceva.

În Constituţia Republicii Socialiste România, adoptată în 1965, se spunea: „clasa muncitoare, calsa conducătoare a societăţii”. Era clasa socială pe care se baza PCR-ul.

După acest model marxist, partidele politice de după 1989, au căutat fiecare o clasă socială pe care să se bazeze. Clasa muncitoare nu mai exista. Atunci? Atunci a fost aleasă o categorie socială, cu caracteristici aproape de cele ale clasei muncitoare, adică însuşiri foarte bune de eploatat la alegeri. Era organizată, compact în instituţii, cu un şef care le putea comanda subalternilor, puteau comunica uşor între ei şi, mai ales, depindeau de cei aflaţi la guvernare, indiferent de culoarea lor politică. Funcţionărimea de partid şi de stat era mult mai convenabilă să te bazezi pe ea în alegeri, pentru că, disciplininată, se încolona şi mergea să voteze cum i se ordona, faţă de asistaţii sociali, adică puturoşii comunităţilor al căror vot era cumpărat cu banii din impozitele noastre. Ei se puteau îmbăta fix în ziua alegerilor, adormeau prin vreun şanţ şi politicianul rămânea şi nevotat, şi cu banii luaţi.

Să ne întoarcem în urmă cu zece ani, pe 10 octombrie 2010, la Ministerul Finanțelor Publice. Câteva sute de funcționari au declanșat un protest spontan și s-au strâns în holul principal de la intrarea în instituție, nemulțumiți că nu au primit sporurile salariale. Ministrul de atunci al Finanțelor , Gheorghe Ialomițianu, a fost practic sechestrat în birou până seara în jurul orelor 21:40, când a fost scos de jandarmi și SPP. Aproape revoluţie, nu? Mai mult. În câteva ore, focul protestelor se întinsese aproape în toată ţara. Angajații Direcțiilor de Finanțe din țară, au declanșat proteste spontane, în semn de solidaritate față de colegii din București.

Protestul „spontan” a fost, atunci, după părerea mea, repetiţia cu costume, cum se spune la teatru. Răspunsul era: Da! Noua clasă pe care se putea baza un partid, oricare ar fi fost el, era funcţionărimea. Cu o singură condiţie: să le dea ceva.

Şi astfel, aparatul de stat s-a mărit de la an la an, indiferent de guvernare, iar lefurile funcţionăraşilor au crescut, tot de la an la an. Am ajuns la aberaţia că ele sunt mult mai mari, decât cele ale  oamenilor care lucrează la privat.

Incompetenţi de toate culorile politice, au primit la stat câte o bucăţică de ciolan. Neveste, nepoate, amante, idioţi care şi-au luat bacalaureatul la 45 de ani, de erau mai bătrâni decât profesorii examinatori, şnapani şi învârtitori care aveau, în loc de bac, şcoala vieţii, au prins posturi bune la stat, cu lefuri grase, unde singura competenţă care se cerea, era cum să tragi de timp şi să nu faci nimic până la terminarea programului.

Şi a venit examenul greu al pandemiei. Ce să facă tot acest aparat de funcţionari buni de nimic? Să dea soluţii de ieşire din criză? De unde idei? Și atunci? Şi atunci, cetăţeanul este vinovat şi trebuie belit.

Aşa tratăm noi pandemia, de am ajuns ciumaţii Europei. Cu decizii ale unui stat incapabil să-şi apere cetăţenii, din cauza incompetenţei funcţionarilor săi.