Timp de aproape două decenii sistemul judiciar, în loc de a se reforma și a deveni unul compatibil dreptului european, pare a se fi întors în perioada kominternismului timpuriu. Dacă în vremurile de atunci dușmani ai regimului și lideri ai rămășițelor democrației interbelice erau aruncați în pușcării, după simulacre de procese cu judecători transformați peste noapte din cetățeni cu origini sănătoase ai Republicii Populare, în zilele noastre aproape tot ce putea însemna vârf al lumii politice, economice și sociale a intrat în malaxorul Republicii Procurorilor. Atunci era vorba despre lupta împotriva burgheziei și moșierilor, astăzi este despre lupta împotriva corupției. Și multă lume a crezut în ele. Mult prea multă! Acum, după ce a fost demolată o întreagă țară și după ce de la grânarul Europei ori Micul Paris am ajuns la emblematica de cel mai corupt stat european, după ce s-a arestat și torționat aproape tot ce se putea, s-a trecut la alt nivel: demolarea familiei și a tot ce poate fi asociat cu aceasta.

Ne-am indignat de situația copilului răpit cu mascații dar am uitat, spre exemplu, că doar în urmă cu puțin timp un alt (încă) judecător chema forțat la audieri copiii unei grădinițe. În cealaltă parte de țară, în județul de la mare, adevărată gaură neagră a justiției române, ținut de baștină ori de origine a unor adevărați torționari de tip nou ai destinelor omenești, judecătorul, insensibil la plânsetele și rugămințile părinților și copiilor a cerut chiar jandarmilor să îi aducă în sală, cu mandat. Hidos și trist este că am uitat prea repede! Hidoșenia procedurilor din statul nostru de drept nu este întâlnită nicăieri pe Mapamond. Judecători terorizați, interceptați aproape permanent, amenințați cu dosare, au cedat uneori acestei prigoane și au acceptat ordine, comenzi de execuție. Alții au rezistat, iar dintre aceștia, unii au ajuns în mod nedrept prin pușcării ori s-au salvat în instanțe. Acum părea că lucrurile reîncep să intre în matca lor normală: Secția se născuse drept pavăză pentru magistrații dedicați profesiei, iar nu executării unor ordine, dar și ca instrument pentru a trage la răspundere pe cei certați în mod real cu valorile democratice și puși pe căpătuială profesională bazată pe „fetișuri” și „paradeală”. C

e ne văd însă ochii și ne aud urechile? Cei câțiva, tocmai cei care au generat această necesitate, un număr infim și nesemnificativ de magistrați, se opun cu vehemență și fac tot soiul de mașinațiuni pentru a pune pe butuci ceea ce poate constitui un sprijin pentru o justiție adevărată. Toți cei ce au înțeles asta tac speriați încă și se roagă în tăcere ca lucrurile să revină la normal, în timp ce minoritatea zgomotoasă de tipul Matileților din Penalistan, se agită și cer nervos revenirea la „statul de nedrepți” atât de îndrăgit de ei, cel în care ei, mediocritatea magistraturii cu pretenții de protipendadă sunt primadonele care se bucură de impunitate deplină.

Căci ce poate fi mai seducătoare decât ideea unei situări deasupra legii, deasupra oamenilor, deasupra tuturor? Asta cu riscul ca ei, colegii lor cuminți, tăcuți, dar corecți, să suporte consecințe negative pentru verticalitatea lor, abandonați și izolați, atunci când nu convine unuia sau altuia decizia lor imparțială.