În suflet se simte o Julietă. Vrea să-i și transpună respirația pe scenă. Frumusețea duiosului personaj e cel puțin egalată de caracterul actriței Beatrice Rubică. Atunci când vorbește despre propriu-i destin lacrimile îi joacă în priviri. Sunt anii ei de muncă, de temeri, de căderi și ascensiuni. Ea, cea care stă în teatru chiar și zece ore pe zi, la repetiții. Și curajoasă în a refuza roluri unde arta e pusă între paranteze de comercialul nudității.
Povestea ei este și cea a noii generații de actori ai României. Sunt oameni care odată ieșiți pe poarta facultății se întreabă ce au de făcut, încotro să se îndrepte. Unii reușesc să-și găsească busola, fie în teatre de stat, fie în cele particulare sau prin seriale ori reclame. Alții clachează și o iau spre cu totul altă profesie, iar interlocutoarea mea știe și de asemenea cazuri.
”Muncesc foarte mult pentru ceea ce îmi doresc”
Beatrice a reușit. Dar are chiar putera să spună că, într-un fel, a fost mai bine așa, că a trecut prin răscruci și a deschis bariere. ”Au fost niște răscruci de drumuri. Cred că dacă nu erau mi s-ar fi părut totul ușor. Și aș fi luat totul ca și cum mi se cuvenea. N-aș fi învățat că trebuie să muncesc foarte mult pentru ceea ce îmi doresc. Pentru ce vreau să fac în viața mea”.
Poate că o să vi se pară o banalitate. Îmi dădusem întâlnire cu ea la 14.30, eu ajungând un pic mai devreme în locul respectiv. Vreau să vă spun că fix la ora aceea primesc telefon, să se scuze, pentru că întârzie cinci minute. Clar, da? Cinci minute! Pentru mine nu e deloc o banalitate...
Pe scenă cu temperatură de 40 de grade
Cine esti tu, Beatrice Rubică? O fată care s-a născut în Galați și care de la 11 ani le-a spus părinților că vrea să se facă actriță. E o fată care la 15 ani, pe când făcea parte din trupa licean-studențească ”De ce ficatul?”, urcă pe o scenă din Iași, în cadrul unui festival al tinerelor talente, și joacă, deși avea febră 40 de grade, de la o răceală rebelă care îi afectase amigdalele.
Înainte de spectacol nu putea nici să mănânce, doar să bea lichide. Era o reprezentație care se numea ”Neranțula”. Avea un rol secundar, însă nu putea să lipsească din întregul angrenaj. Doar ce i-a spus unui coleg să aibă grijă, dacă o vede că se clatină. Nu s-a clătinat deloc.
Când a intrat pe scenă, adrenalina i-a topit instantaneu durerea din gât și fierbințeala din corp, Și-a dus rolul până la capăt. Când s-a întors în culise a căzut din nou în brațele durerii. Însă cel mai important pentru ea a fost că și-a făcut datoria, așa cum promisese celorlalți din trupă.
”Nuditatea în artă trebuie făcută foarte asumat, dacă e necesară”
Cine ești tu, Beatrice? Te întreb din nou. ”Sunt ambițioasă. Responsabilă. Muncesc foarte mult. Îmi plac corectitudinea, dreptatea. Nu-mi plac minciunile, ipocrizia și compromisurile”.
Mai ales compromisurile. În cariera ei, abia la început de drum fiind, pentru că și-a finalizat studiile în 2014, s-a întâmplat să respingă două roluri. Poate să pară ciudat să auzi așa ceva, când concurența este acerbă. Are un principiu la care nu renunță. Actul artistic e mai presus de orice.
Se duce la un casting, câștigă rolul, dar abia după aceea află că, între altele, vor fi și scene de nuditate. Nu are o problemă legată de nuditate, mă asigură că nu există false pudori. Numai că în acel moment și-a dat seama, discutând cu regizorul, că la mijloc nu este un act artistic, că erau scene de goliciune pur și simplu, forțate.
Regizorul o ținea pe a lui, că trebuie să fie așa. Ea și-a apărat punctul de vedere. ”Un principiu al meu e că dacă nu simt ceva pentru un lucru, nu îl fac. Nuditatea în artă trebuie făcută foarte asumat, dacă e necesară”.
A durut-o clipa aceea, recunoaște, pentru că totuși câștigase un rol. E un episod petrecut cu vreo doi ani în urmă. Se gândește că e posibil ca acel regizor să nu mai vrea să aibă de-a face cu ea vreodată. ”Eu totuși țin la o anumită ștachetă în artă. Și cred că e mai bine să avem principii și să ținem la ele”.
O minciună constructivă
Patinăm amândoi printre ani. Și aduceri aminte. Ea, fetița care se juca cu ceilalți copii printre blocuri, în orașul natal. ”Fac parte din generația cu cheia de gât”. Câte generații n-au fost așa! În joaca lor dădeau diverse roluri păpușilor. Beatrice era cea care lansa tonul, inventând felurite povești.
Pe când avea 11 ani vede un anunț. Se fac cursuri de actorie la Casa de Cultură a Sindicatelor, susținute de soții Oana Preda și Cristian Gheorghe, actori la Teatrul Dramatic ”Fani Tardini” din Galați.
Să vedeți ce face domnița noastră! Cursurile erau pentru copii cu limita minimă de vârstă de 13 ani. Așa, și tu ce ai făcut? Păi ce să facă? A mințit. Că are 12 ani, așa, mai spre 13. Bravo! Și ei te-au crezut? ”Da”.
”Toată cariera mea de actriță a însemnat să trec prin teste”
N-a fost numai asta. Trebuia să treacă și printr-o probă. ”Toată cariera mea de actriță a însemnat să trec prin teste, prin castinguri. Numai așa mi s-au întâmplat lucrurile. Nu aveam pe nimeni care să mă recomande. Mama și tata nu sunt din domeniu”. Uite deci primul tău test, pe când erai de-o șchioapă. Să spui poezii. Le învățase dianinte. Face o bună impresie și e admisă.
Cât a mers la cursurile acelea, șase luni, a învățat ce înseamnă lucrul în echipă. ”Era o atmosferă foarte plăcută. Eram ca o familie. Copiii mai mari aveau grijă de cei mai mici”. Au prăgătit un spectacol după ”Schițele” lui Caragiale, pe care l-au prezentat pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor.
Piesă impovizată în gară
Parcursul ei teatral continuă în Liceul Pedagogic. Era și aici o trupă de mici artiști. În timpul acesta participă la un concurs de teatru, pe plan local. Ceva legat de domeniul francofoniei. Candidații fiind așteptați cu o probă filmată a unui moment pe care ei îl improvizau. După ideea proprie.
Și tu ce faci? Se duce în gară. Prin îmbrăcăminte și machiaj își ia alura unei femei care aproape că își pierduse mințile. Câțiva colegi veniseră cu ea. Scenariul era legat de o mamă rămasă fără copil. Micuțul plecase cu un tren. Mama nu știa unde. Și venea în fiecare zi în gară, sperând că odrasla ei se va întoarce acasă.
Asta s-a întâmplat pe când era în clasa a X-a. Unul dintre colegi o filmează. ”Mama” se tânguie, țipă, își strigă odorul. Normal că lumea din gară se adună să vadă ce se întâmplă. E primul ei contact adevărat cu publicul. Și nu are trac. Face față cu brio privirilor surprinse din jur.
Trimite înregistrarea către juriul concursului și, nu după mult timp, vine rezultatul. A obținut premiul întâi la categoria ”cea mai bună actriță”. Un imbold mai important pentru a merge pe calea ei nici că se putea!
”Dacă nu intram la Teatru”...
În 2011 pleacă la București, să dea examn la UNATC. Zece zile a stat în Capitală, în căminul universității. Au fost patru probe întinse în acest interval. Părinții ei rămăseseră acasă. Normal, cu multe telefoane. ”Ce-ai făcut, cum a fost?”. E drept că ai săi ar fi vrut să aleagă altă meserie. Discuția era legată în special de partea financiară. ”Dar părinții m-au susținut în alegerea mea”.
După examen se întoarce în Galați, iar rezultatul e anunțat după câteva zile. Reușise! Ce ar fi fost dacă nu reușeai? Avea alternativa de a merge la Drept. Își depusese dosarul și acolo, mai ales că examenul la Actorie se dă în toamnă, față de alte domenii, unde pragul e încercat în toiul verii.
Îmi închipui ce furtună ar fi fost în sufletul tău dacă nu intrai la Actorie. Observ cum trec câteva umbre, în viteză, peste chipul ei. ”Dacă nu intram la Teatru, nu știu dacă mâhnirea m-ar fi lăsat să mai încerc încă o dată sau m-ar fi distrus”.
”E locul în care am trăit cele mai frumoase momente din viața mea”
În anii facultății află cât de mult ai de muncit cu tine însuți. E munca actorului, așa cum nu se sfârșește niciodată, pentru că în toată cariera găsești noi resorturi pe care să le îndrepți. Să construiești fiecare personaj în parte și să-l dezvolți, pornind de la textul de pe hârtie și ajungând la a-l simți pe acel om, a cărui viață o interpretezi. ”Scoți la lumină cele mai ascunse gânduri și emoții pe care le ai în tine. Facultatea este o perioadă în care te descoperi”.
O întreb ce este actorul, ce este scena, iar răspunsurile sunt legate în special de emoție. E despre felul cum reușești să transmiți publicului acest sentiment. ”E ceva care ține de control, de felul în care controlezi ce simți”, sunt și elemente de tehnică. ”Scena e un loc sacru. Un loc în care eu mă simt foarte bine, pe care îl prețuiesc. E locul în care am trăit cele mai frumoase momente din viața mea”.
Se ceartă pe ea însăși
Apropo de munca actorului cu el însuși. Înaintea fiecărui spectacol, cu trei ore, începe concentrarea maximă. Nu mai are nici telefon, nici altceva. Degeaba o cauți în acel interval pe Beatrice.
După ce coboară de pe scenă, se pornește un fel de magnetofon, cum zice ea, pe care il are în interiorul ei. Și ”obiectul” derulează tot ce a făcut mai devreme. Găsește unele neajunsuri. ”Uite, nu ai făcut asta și asta. De ce nu ai spus replica asta cum trebuie?”. Te cerți pe tine însăți? Admite că da.
Pragul psihologic
În facultate ești în priză, în fiecare zi, cu pregătirea teoretică. Stai la cămin, părinții te ajută cu bani și cu mâncare. Așa ai făcut și tu, ai așteptat ajutor de acasă? ”Nu”.
A muncit în timpul facultății. În week-end-uri organiza evenimente cu copiii. ”Simțeam nevoia să mă întrețin singură, nu să aștept mereu de la ai mei. Ei oricum s-au sacrificat ca să mă ajute”.
Ziua în care ai absolvit e departe de a fi o fericire. Sau e un sentiment care oricum trece repede. Pentru că imediat după aceea vine dilema legată de ce vei face în continuare. ”E un moment pe care nu-l anticipezi. Un prag psihologic. Poți să intri în depresie, dacă nu găsești de lucru în meseria ta”.
Bazele de date
E deja un obicei împământenit ca actorii să se înscrie în bazele de date ale agențiilor de casting. Sunt vreo zece baze de date, de amploare, la noi în țară. Te prezinți cu tot ce ai de oferit din punct de vedere profesional. Și poți fi căutat, să joci, de la reclame și seriale de televiziune, până la piese de teatru ori lungmetraje. Depinde ce fel de profil caută realizatorii acestor producții.
Eroina acestui reportaj se înscrie în toate marile baze de date încă din studenție. Dar nu doar aștepți telefoane sau emailuri de la producători. Te pui pe căutat. Pe rețelele de socializare sunt grupuri din lumea teatrului și filmului în care apar anunțuri pentru colaborarea într-un anumit proiect. Sau mergi pur și simplu prin teatre și vezi dacă există vreo oportunitate.
”Dacă picam, mă duceam și mai mult la vale”
Să recapitulăm. Ești în 2014, în iulie, termini facultatea, îți cauți de lucru și nu găsești nimic. Câteva luni la rând. Ea însăși începuse să-și piardă speranța. Sau, după propria expresie, ”intrasem în picaj”. Exact în acel moment află de un casting la Teatrul Național pentru spectacolul ”Înșir-te mărgărite”, în regia lui Dan Puric.
Se căutau actori pentru partea de mișcare scenică, pantomimă, dansuri. Se duce acolo și găsește mai bine de 60 de băieți și fete, toți juni, pentru un licăr de speranță. Erau cam doi sau trei competitori pentru fiecare loc scos la concurs. Pentru tine, testul acela a fost o răspântie a vieții. ”Dacă picam, mă duceam și mai mult la vale, psihologic. Toate speranțele mele din erau acolo”.
Și a reușit. O așteaptă zile în șir în care va învăța step. ”Este foarte greu pentru un începător”. Stătea și câte zece ore în teatru, să deprindă acest dans. Și nu numai pentru asta. Și alte repetiții. Pantomimă, de pildă.
Bun găsit, Sorina!
Trec câteva luni și află altceva, legat de același spectacol. Se caută actori. Atenție, cu vârste între 25 și 35 de ani. Vă zic atenție, pentru că Beatrice va trece acum prin ceva ce mai experimentase când era mică, la Galați, în prima ei trupă. De data asta, la cei 22 de ai săi, se gândește că nu are nicio șansă. Când, poftim, o sună o colegă, rugând-o să întrebe ceva amănunte despre noul concurs. Se duce la Dan Puric. ”Nu vă supărați, ce trebuie pregătit pentru casting?”, îl întreabă Beatrice cu vocea tremurândă.
Ea acum rememorează cum a fost atunci. Dan Puric se uită la ea, o cunoștea deja din timpul repetițiilor, ”deși nu știa cum mă cheamă, la cât de mare era echipa spectacolului”, și îi spune scurt. ”Nu pregătești nimic. Vii așa, că îți dau eu text”. Fata rămâne fără glas, văzând că regizorul nu se formalizase în privința vârstei. ”În momenul ăla m-am blocat. Pe urmă m-am gîndit că dacă mi-a zis să vin, și nu m-a întrebat câți ani am, o să vin. Clar, vin!”.
A concurat pentru rolul Sorina, de prim rang în cadrul întregului angrenaj de sub lumina reflectoarelor. În ziua aceea a fost extrem de emoționată. ”Țin minte că era și doamna Sanda Manu acolo și a exclamat cât de emoționată sunt”, vorbește despre un reputat regizor de teatru, de televiziune, dar și un profesor unversitar desăvârșit.
Beatrice primește fragmente ale textului din piesă, de citit la prima lectură. Însă apreciază că juriul, ca să-l numim așa, a lucrat îndelung, fără grabă, și cu ea, și cu ceilalți candidați. ”Mi s-a dat tot contextul și am înțeles ce se dorește”. A trecut și printr-o probă de improvizație, și alta de dans.
Rolul Sorina i-a rămas apropiat de suflet, tocmai pentru că a fost primul în cariera sa de actriță, după facultate. Și mai ales după ce Naționalul se redeschisese, în urma amplelor lucrări de refacere. Juca în fața unei săli cu aproape 1.000 de locuri, toate ocupate de fiecare dată. În splendoarea costumelor Doinei Levintza.
”Am învățat să nu-mi mai fie frică”
Din nou la drum. În căutarea de alte roluri. La castinguri, firește. Zeci de asemenea teste într-un an. Unde e chemată. ”Actorul e un alergător care nu se oprește niciodată din drumul lui. Sper să nu obosesc!”, fără comentarii imaginea asta. ”E foarte bine așa. Să fie cât mai multe. Pentru mai multe șanse”. Și încă ceva. ”Aproape toate proiectele mele au apărut în urma unor asemenea teste”.
Se poate spune și că, la acest capitol, este un fel de autodidactă, pentru că a învățat să-și țină în frâu teama, emoțiile, când dă probe. ”Am învățat să mă simt bine la castinguri, să nu-mi mai fie frică, să nu mai am gânduri, că nu pot. Sunt tot felul de gânduri pe care le avem noi, actorii, mai ales cei tineri”.
Cu mâncarea la pachet
Proba în sine durează zece minute sau aproape o jumătate de oră. Dar cât aștepți până să ajungi în fața celor care selectează, asta e altă poveste. Poți să stai și câte o zi întreagă, în cazul în care nu e ceva cu programare, adică să te prezinți la un anumit ceas. În consecință, sunt și situații în care te duci cu mâncarea de acasă la tine, dacă organizatorii nu asigură măcar un bufet.
Mai sunt și probe complexe. Regizorul vrea să te vadă în compania potențialilor parteneri, să-și dea seama cu cine te potrivești mai bine. ”Să existe acea chimie între personaje”. La unele examinări ești pus să spui un monolog, la altele să cânți ori să dansezi. ”Te adaptezi la fiecare situație”.
Dar după ore întregi de așteptare mai ești capabil tu, actorul, să dai tot ce ai mai bun din tine, ca artist? ”Da, trebuie să poți”. Sec și cuprinzător.
”Meseria de actor se demonstrează prin tăcere”
Pentru Beatrice Rubică s-au deschis mai multe uși în acești ani. La Teatrul Metropolis a jucat în ”Paganini”, în regia lui Mike Davis. Apoi într-un proiect finanțat de ARCUB, la Teatrul Podul, intitulat ”Hide&Seek”, regizor fiind Dragoș Câmpan. Urmează Teatrul Excelsior și ”With a Little Help from My Friends”, în regia lui Alex Mâzgăreanu.
Vine rândul unui spectacol, ”Casting”, în regia Alex Nagy, jucat într-un apartament. ”A fost o experiență unică” a Teatrului independent ”8PT”. Este și pe afișul ”Fraților Karamazov”, la Teatrul Elisabeta. La fel și în cazul ”Dimineții de după”, montat de Compania de Teatru ”Ingenuo”. Deține rolul principal în ”Eu nu contez”, un proiect realizat de ”ARTfel act”, alături de Marian Râlea. Joacă în ”Osânda cailor”, o piesă scrisă de preotul Bogdan Aurel-Teleanu, cu finanțare de la ARCUB, prezentat în felurite incinte, în biserici, în școli.
Nu uită nici de ”Visul unei nopți de vară”, la Teatrul Național. Se adaugă ”Acești români fantastici”, în regia lui Dan Puric. Cea mai proaspătă premieră e ”Dracula”, comedie realizată împreună cu mai mulți colegi, pe baza unei sponsorizări.
Poate să lucreze la mai multe roluri, în paralel. Nu are probleme legate de memorarea textelor. Acest element nu e nici pe departe cel mai greu. ”Ce urmează e mai important pentru un actor”. Acolo, pe scenă, tăcerea. Ce spui numai prin gesturi. ”Meseria de actor se demonstrează prin tăcere”.
Film și televiziune
Are câteva experiențe și în film, și în televiziune. Să începem cu cele autohtone. E vorba de scurtmetrajele ”Lacul”, în regia Anei Dascălu, și ”Narcis și Fifi”, sub bagheta lui Șerban Racovițeanu. De remarcat, în cazul primei producții, că Beatrice a fost premiată în 2017 la Festivalul ”IndieWise”, la categoria ”cea mai bună actriță”. Din nou cea mai bună actriță, ca în adolescență…
Are un rol episodic în lungmetrajul ”Moon Hotel Kabul”, în regia Ancăi Damian. Cât privește televiziunea, o putem vedea în anumite episoade din ”Las Fierbinți”, ”Triplu Sec”, ”Liber ca pasărea cerului” și în ”Lecții de viață”.
Nu refuză nici apariția în spoturi publicitare. Trei sau patru în fiecare an. Recent lansat pe Youtube e un fel de serial, ”Random” pe care îl caracterizează drept profesionist realizat.
În două producții americane
A jucat și în două filme americane, ”The Nun” și ”The Hard Way”. Filmările au avut loc în România, primul în vara lui 2017, iar al doilea anul trecut, în aprilie. E drept că în cel dintâi, după cum a fost editat, prezența româncei noastre este cât o clipită. Sau după cum zice ea ”să nu clipești ca să mă vezi”.
Altceva e în cealaltă producție. Deși are un rol secundar, apariția sa se face remarcată alături de Luke Goss. ”Am o scenă consistentă, ca un fel de respiro într-un film de acțiune”.
Actor-colaborator
Statutul ei din prezent este de actor-colaborator. La teatrele Național și Elisabeta. La fel a fost și la Excelsior și la Metropolis. Colaborarea se încheie odată cu momentul în care piesele de teatru nu se mai joacă.
S-a întâmplat să repete două luni pentru o piesă pentru care cortina a fost ridicată o singură dată. Și nu din cauză că n-ar fi avut succes la public, ci de la neînțelegerile survenite în interiorul echipei.
Economii pentru propriul cuib
Banii. Terna poveste. Ce poate să spună în acest caz e că trăiește decent. Nici pe departe nu se poate spune că dacă a fost cooptată în acele filme americane ar fi dat lovitura. Cei de peste Ocean fac bugete la nivelul câștigurilor din România, evident când filmează la noi. ”Bugetele americanilor nu au absolut nicio legătură cu cele ale actorilor români. E o mare discrepanță. Și o nedreptate”.
Credeam că stă cu chirie, dar nu. Cu ajutorul părinților, în special, și-a făcut cuibul ei în Capitală. ”Ceva mic, dar este al meu”. Și ea a contribuit la acest efort, punând bani de-o parte. Ai tăiat din alte cheltuieli? ”De la hăinuțe, de la vacanțe”.
Și dacă amintim de bani, impozitele vin la pachet. Știe toate transformările legislative și ce are de plătit. Și contribuția la Pensii, și la Sănătate. Și restul. Dacă merge site-ul de la ANAF, plătește online. Dacă nu, mai mult ca sigur o întâlniți la cozi. Că nu vrea să aibă cine știe ce restanțe.
În mijlocul copiilor
Am să vă spun, în încheiere, când a răsărit soarele, mai mult ca oricând, în privirile protaginistei acestor rânduri. Vorbind despre cursurile pe care le ține de trei ani și jumătate încoace. Pentru copii.
A început la Teatrul ”Arte dell`Anima” și continuă la Compania de Teatru ”Ingenuo”. În module de câte patru luni. ”În grupa mea sunt copii între 10 și 14 ani”. Se joacă împreună cu ei, dar constructiv.
Are un concept bine conturat. Lucrează cu fiecare puștan în parte. Adaptându-se la temperamentul și dorințele micuților. ”Trebuie să știi pe ce buton să apeși, ca omul să înflorească”. Așa cum alții, la timpul lor, au descoperit filonul care o va transforma pe Beatrice Rubică în actriță.