Ajunşi în Italia, majoritatea românilor sunt obligaţi să-şi schimbe profilul de muncă. Unii reuşesc să facă ce făceau în ţară. Cei care reuşesc să lucreze în acelaşi domeniu constată însă că sunt deosebiri foarte mari faţă de ce au învăţat în România. Sorina Matei a făcut tot posibilul să-şi păstreze meseria, cea de coafeză, deşi a întâmpinat multe greutăţi.

Se numeşte Sorina Matei, are 31 de ani şi locuieşte în oraşul Osimo, provincia Ancona.

A venit în ianuarie 2005 urmându-l pe soţul ei, tot român, care locuia deja de câţiva ani în Italia.

"Ne-am căsătorit în decembrie 2004 şi a trebuit să vin imediat, pentru că soţul meu lucra în Italia de ceva timp. Mulţi m-au sfătuit să mai amân plecarea, dar nu puteam să stau departe de el, abia căsătoriţi", ne-a declarat Sorina.

Chiar de la început a ţinut să-şi caute de lucru în meseria pe care o practicase în ţară, aceea de coafeză. "Mi-a plăcut dintotdeauna meseria de coafeză. Îmi permitea să-mi folosesc imaginaţia şi mai mult decât atât, am practicat-o din plăcere. Nu am simţit niciodată o corvoadă în a merge la serviciu".

Nu a fost uşor să-şi găsească de lucru imediat. Au durat ceva timp actele de reîntregirea familiei, a trebuit să treacă peste handicapul necunoaşterii limbii italiene şi nu în ultimul rând, a se obişnui cu un alt stil de viaţă.

Muncitoare în fabrică "Ca să lucrez legal, peste tot îmi cereau rezidenţa, un certificat de calificare şi să am măcar un an de experienţă. Lucruri pe care eu nu le puteam arăta. A trebuit să accept un post la negru, plătit foarte prost şi unde nu făceam altceva decât să ajut la curăţenie. Dar ce puteam face, trebuia sa încep de undeva".

Salariul foarte mic, nici 500 de euro, modul cum era tratată şi faptul că nu învăţa nimic au făcut-o pe Sorina să renunţe la acel post şi să încerce să se reprofileze. A obţinut actele de rezidenţă, permisul de şedere şi s-a putut prezenta la agenţiile de muncă.

A găsit în final un post de muncitor în ramura metal-mecanică. "A fost coşmarul vieţii mele. Eram obişnuită cu saloane de coafură, cu lume bună, într-un mediu total diferit de ce găsisem în acea fabrică. M-am trezit înconjurată de străini de toate naţiile cu care abia mă înţelegeam, la un lanţ de montaj dintr-o fabrică. Opt ore făceam aceleaşi montaje, repetitive. După o lună de zile am renunţat, promiţându-mi că nu voi lucra decât ce începusem în România".

Atelier propriu Problemele nu s-au încheiat însă. "Contractul de muncă e pe timp nedeterminat, dar ca ucenică, pentru că se plătesc mai puţine taxe. Asta nu ar fi o problema pentru mine, dar nu sunt plătită ca o titulară. Ce pot face însă? Mai bine de atât în ramura asta nu găseşti. O altă problemă destul de mare e şi programul. Această meserie e foarte solicitată în preajma sărbătorilor. Nu poţi avea un Crăciun, Revelion sau Paşte liniştit. Munceşti până în ultimul moment. Acasă abia dacă reuşeşti să faci ceva. În plus, lucrând într-un centru comercial, duminicile trebuie să fi prezentă, iar vara se obţine foarte greu concediul. Soţul meu stă singur în concediu", a povestit Sorina.

Ea ne-a spus că va face tot posibilul să-şi deschidă atelierul ei, mai ales că mai sunt românce care lucrează în această ramură. "Mi-ar place foarte mult să lucrez pe cont propriu şi sunt sigură că voi avea multă clientelă. E nevoie însă de mulţi bani de investit. Până la urma voi reuşi".

Andi Radiu, corespondent Italia