Brunhilde Pomsel a fost stenodactilografa ministrului Propagandei în cel de-al treilea Reich. O slujbă ca oricare alt, provestește femeia centenară într-un film recent realizat.
Sarcinile sale mergeau de la compilarea de cifre privind soldații germani uciși în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la exagerea intenționată a numărului femeilor germane violate de Armata Roșie.
Brunhilde Pomsel are astăzi 105 ani și a fost secretara conducătorului nazist Joseph Goebbels începând cu 1942.
Cea care a lucrat mai bine de trei ani pentru ministrul Propagandei al lui Hitler vorbește despre experiența sa într-un film intitulat A German Life, difuzat la festivalul de film de la München la începutul verii. Intervievată timp de trei ore, ea a mărturisit că nu regretă nimic:
„Sincer, nu facem altceva decât să bat la mașină în biroul lui Goebbels.”
În fața unui ziarist de la The Guardian, care i-a luat un interviu legat de film, Brunhilde a ținut să spună că a făcut același lucru ca foarte mulți germani. Nu vrea să spună că a fost naivă când i-a crezut pe cei care îi spuneau că evreii „dispăruți” fuseseră trimiși în sate din Europa Centrală pentru a repopula regiunea.
„Cei care astăzi spun că s-ar fi opus naziștilor – cred că sunt sinceri când zic asta – dar, credeți-mă, majoritatea dintre ei nu ar fi făcut-o (...) Știu că astăzi nimeni nu ne crede – toată lumea crede că noi știam totul. Nu știam nimic, totul era ținut secret.”
Ce spunea ea astăzi despre Goebbels? Că atât el cât și soția lui erau „drăguți” cu ea. Mai ales când apartamentul în care locuia cu părinții ei a fost bombardat: i-au oferit un costum pe care îl consideră cel mai șic lucru pe care l-a purtat.
Despre șeful ei îi amintește ca de un bărbat „scund, dar prezentabil”, „gentleman”, care purta costume din „stofă frumoasă”. Era întotdeauna puțin bronzat și „cu siguranță își făcea manichira în fiecare zi”.
Era angajată la un post de radio, când i s-a propus să lucreze pentru ministrul Propagandei, și a fost foarte bucuroasă, pentru că era un post bine plătit:
„Doar o boală infecțioasă m-ar fi oprit (să accepte slujba – n.r.), eram flatată pentru că se recunoștea că eram steno-dactilografa cea mai rapidă de la radio.”
La sfârșitul războiului, după sinuciderea lui Hitler și Goebbels, femeia a fost condamnată la cinci ani în lagărele rusești de la Berlin și din împrejurimi.
Spune că mult mai târziu a aflat despre ororile naziste. În 2005, când a mers la Memorialul Holocaustului de la München, a aflat că prietena ei din copilărie, Eva Löwenthal, fusese deportată în 1943 și a murit în 1945.