Din 1975, de când a terminat facultatea, Alexandru Nicolcioiu lucrează doar în industria țițeiului. În cei 41 de ani, a trăit atât mărirea cât și decăderea unei industrii care era, la un moment dat, principalul motor de dezvoltare a țării. Pentru că din țiței nu se obțin doar carburanții pentru mașini, ci mii de alte industrii trăiesc din produsele sale secundare. De-a lungul timpului, Alexandru Nicolcioiu a deținut diferite funcții de conducere pe platforma Petromidia, participând activ la creșterea capacității de producție, creșterea calității produselor, protejarea mediului, dezvoltarea rețelei de benzinării și depozite de produse finite și, nu în ultimul rând, la dezvoltarea profesională a angajaților.


Alexandru Nicolcioiu


– EVZ: Cum a început rafinarea în România?

– Alexandru Nicolcioiu: În 1960, România prelucra 10 milioane de tone de țiței, numai indigen. Pentru creșterea industrială, nu numai a României, ci a tuturor țărilor, una din sursele de dezvoltare era țițeiul. Ținând cont că România avea capacitate maximă de extracție de doar 10 milioane, a fost nevoie de importuri – de găsirea și diversificarea surselor de aprovizionare cu țiței. În general, rafinăriile românești au fost proiectate pe importul de țiței din zona țărilor arabe, cu preponderență din zona Iranului. Așa au început dezvoltări de noi capacități de prelucrare.

-EVZ: Spuneați că în 1960 și în anii de după, prelucram 10 milioane de tone de țiței. Am fi putut prelucra mai mult?

– Alexandru Nicolcioiu:- Atunci nu, asta era capacitatea de prelucrare și de extracție. În 1960 erau doar rafinării mici precum Vega, Astra, Steaua, Dărmănești, Teleajen, Rafo. După aceea au început să se construiască rafinăria de la Pitești cu o capacitate de 7 milioane de tone pe an, iar la rafinăria de la Teleajen a crescut capacitatea de prelucrare cu 3,5 milioane de tone pe an. De asemenea, s-au mai construit rafinăria de la Onești, o capacitate de 3,5 milioane tone pe an, rafinăria de la Brazi, cu o capacitate de 3,5 milioane tone pe an, ulterior, rafinăria de la Midia, o capacitate de 3,5 milioane de tone pe an. Astfel, în perioada anilor 1965 – 1985, s-au construit toate aceste rafinării pentru prelucrarea țițeiurile din import, ajungându-se ca, în perioada 1989-1990, România să aibă o capacitate de prelucrare de 34 milioane de tone de țiței pe an, din care cred că erau 22 de milioane din import și 12 milioane din țară. 1989 a fost anul record, în care s-au prelucrat 32 de milioane de tone de țiței. De menționat faptul că toate aceste noi rafinării au fost integrate cu complexe petrochimice.

-EVZ. Toate astea pentru a avea benzină și motorină de exportat?

– Alexandru Nicolcioiu: Nu. Construcția de rafinării nu era stabilită doar pentru a prelucra țiței și obținerea de carburanți, ci prin prelucrarea țițeiului să se susțină dezvoltările strategice ale României. Acestea erau, în ordine:

1) dezvoltare energetică. Obținerea de păcură pentru termocentrale, care duduiau în 1989 – Bucureștiul, Craiova, marea majoritate a acestora era pe combustibil fosil sau păcură. Abia după 1990 au început să treacă pe gaze. Marea majoritate a CET-urilor era pe păcură și producea atât energie electrică, cât și termică. La acestea s-au adaugat partea nucleară de la Cernavodă și hidrocentralele.

2) partea de petrochimie. Produse obținute de rafinărie erau materii prime pentru instalațiile petrochimice. De asta se numeau „combinate petrochimice”: Combinatul Petrochimic Pitești, Combinatul Petrochimic Teleajen, Combinatul Petrochimic Midia, Grupul Industrial Borzești, Combinatul Petrochimic Brazi etc. Apoi, petrochimiile legate de țiței aveau mai multe subdiviziuni. Adică:

a) În primul rând era industria de mase plastice. Și era polietilenă, polipropilenă, policlorură de vinil (PVC) de la Oltchim, polistiren.

b) Era, după aceea, industria de cauciuc. România era un mare producător de cauciuc, obținuse cauciuc atât la Brazi, cât și la Borzești (Onești, n.r.), și rafinăriile trimiteau acolo materii prime.

c) Mai era industria de fire și fibre sintetice. Practic, prin instalațiile de dimetiltereftalat (DMT) din cadrul combinatelor petrochimice se asigurau materii prime pe industria de fire și fribre sintetice.

3) A treia mare etapă de dezvoltare era legată de construcții (bitum) și industria cimentului, care primeau produse gen bitum pentru construirea de drumuri, autostrăzi și combustibil pentru fabricația cimentului (păcură sau cocs) de la rafinării.

– EVZ: Parcă Dărmăneștiul făcea un cocs special?

4) Industria metalurgică, exact. În special Dărmăneștiul, dădea cocs acicular de petrol, necesar obținerii electrozilor folosiți în metalurgie și industria neferoaselor. Acum, chiar și noi producem și furnizăm cocs către industria metalurgică și pentru fabricile de ciment.

5) Pentru transport. Motorină, benzină pentru transportul auto, CF, naval, aviatic, în prezent suntem principalul furnizor de petrol reactor pentru aviație. Din cantitatea de țiței care se prelucra, o parte din combustibil se vindea în România, o mare parte se exporta. Tot excedentul mergea la export și în același timp toate aceste industrii la un loc erau axate inclusiv pentru asigurarea exporturilor.

6) Industria de îngrășăminte care utiliza sulful extras din țițeiul importat.

– EVZ: Cât, să zicem, din această producție era pe carburanți, cât exportau? Pentru că bănuiesc că, pe vremea aceea, necesitatea de consum nu era cine știe ce, comparativ cu ziua de azi.

– Alexandru Nicolcioiu: Era un sistem în funcție de modul cum se finanțau. Se făceau exporturile de carburanți pentru a ne finanța importurile de țiței. Dar, cam cel puțin 60% din producția de carburanți se exporta. De asemenea și marile combinate petrochimice cât și cele de fire și fibre sintetice participau la exporturile României.Toate marile combinate de aici erau mai departe aliniate. Industria de mase plastice – mergeau la foarte multe combinate de mase plastice din România. Erau la Orăștie, la București – sunt și acum o parte din ele -, la Buzău, la Cluj. Sunt întreprinderi de mase plastice care, la rândul lor, exportau. Apoi, mai era industria de fire și fibre sintetice. Erau întreprinderi la Corabia, la Săvinești, la Vaslui – Moldocor, la Câmpulung Muscel, care vindeau mai departe aceste fire și fibre sintetice industriei de confecții. România era un mare exportator de confecții, de covoare, industrii care utilizau polietilenele, polipropilenele. În concluzie, România era un mare exportator atât de carburanți, cât și de produse finite rezultate. Din cele relatate doresc să evidentiez faptul că exista un program de dezvoltare pornind de la țiței, acesta fiind materia primă care a stat la baza dezvoltării industriei din România.

– EVZ: Deci nu a fost o supradimensionare din ambiție, cum zice lumea, că Ceaușescu s-a întins mult mai mult decât îl ținea plapuma?

– Alexandru Nicolcioiu: Nu cred că s-a pus problema de supradimensionare, țițeiul neavând numai scop energetic de a obține păcură sau carburanți. Țițeiul era ca sângele în organismul unui om. Era peste tot. De la țiței, prin dezvoltarea care s-a conceput în acea perioadă, după părerea mea, din amintiri vă spun, nu era o chestiune legată de supracapacitate de prelucrare. Era nevoie să ai o capacitate de prelucrare care să asigure dezvoltarea teritorială echilibrată a României, cum se discută și acum, de altfel. Să asigure prin această materie primă a carei aprovizionare este foarte simplă (dar ai nevoie de finanțare) toate aceste segmente ale industriei și, practic, sursele de materii prime pe care le avea România atunci, țițeiul ( importat + indigen), cărbunele pe care-l folosea din zăcământ pentru industria energetică, minereurile, pe care le foloseau mai departe în industria metalurgică, astea erau sursele de materii prime: minereu, cărbune, țiței, gaze naturale.

-EVZ: Toate acestea erau așa bine legate toate între ele?

– Alexandru Nicolcioiu: Da, erau legate între ele și, dezvoltându-se toată această capacitate industrială a României, unul din segmentele importante a fost țițeiul, care a stat la baza dezvoltarii economice a acestei țări încă mult timp. Sigur că după 1990, în momentul în care România s-a transformat, statul s-a retras parțial din activitatea industrială și s-a trecut la alt sistem de organizare (societăți comerciale), astfel s-a trecut de la control total al statului, la economia de piață. Fiecare agent economic creat ca societate comercială și-a ales drumul lui. Unii și-au ales drumul în baza unui sistem organizatoric care era coordonat de Guvern – cum au fost rafinăriile, până la un moment dat, altele – mai ales micile întreprinderi de fire și fibre sintetice și cele de confecții-, au mers pe alt sistem, dacă îmi amintesc bine sistemul LOHN. Începând cu anul 1990 și până în prezent cantitatea de țiței prelucrat în România s-a diminuat ajungându-se la 12 milioane tone țiței care se prelucrează în rafinăriile de la Midia, Brazi și Teleajen, și, practic, combinatele petrochimice integrate cu rafinăriile sunt oprite. Singura instalație de producere polimeri funcționează la Midia (instalația de polipropilenă și instalația de polietilenă). Din câte știu, în prezent combinatele de fire și fibre sintetice din România sunt, în cea mai mare parte, oprite, iar întreprinderile de mase plastice, mare parte își desfășoară activitatea și cu produse gen polipropilenă și polietilenă de la combinatul petrochimic Midia.

-EVZ: După atâția ani, credeți că spargerea aceasta a fost inteligentă? Cum s-a făcut ea?

– Nicolcioiu: Acuma, ce s-a întâmplat după ‘90. După Legea 15, s-au format regii autonome și societăți comerciale. Regiile autonome aveau acționar 100% statul. Societățile comerciale aveau 70% la Fondul Proprietății de Stat și 30% la Fondul Proprietății Private. În sistemul rafinăriilor, unde în acea perioadă, în ‘89, erau active 11 rafinării, care până atunci, practic, lucrau ca una singură, pentru că erau interconectate între ele, chiar dacă au fost persoane juridice separate și înainte de 1990 și după, ele lucrau într-un sistem integrat prin centrale industriale și ministere, pentru că se interconectau unele cu altele, făceau transferuri de materii prime etc. Spre exemplu Midia dădea la Arpechim materie primă pentru piroliză, Arpechimul livra la Oltchim etilena și propilenă, Midia primea de la Rafo paraxilen pentru a face DMT, Vega primea de la Brazi și de la Teleajen materii prime ca să facă hexan. Toate erau interconectate între ele prin diverse transferuri de materii prime. Practic, la sfârșitul lui ‘89 erau active 11 rafinării.

– EVZ: Care erau acestea?

– Nicolcioiu: Erau Midia, Arpechim – cu două linii tehnologice, Brazi, Teleajen, Rafo, Vega, Astra, Steaua Română, Dărmănești, Suplacu de Barcău și Brașov. Cea de la Brașov prelucra numai uleiuri. Doar 10 rafinării prelucrau țiței. Toate cele 11 au devenit societăți comerciale. Iar tot sistemul de exploatare și extracție a țițeiului indigen a fost preluat de PETROM. Statul era acționar 100% la Petrom, iar celalalte rafinării erau societăți comerciale cu 70% la FPS și restul la FPP. Sigur că începând din 1990, posibilitățile de finanțare ale României ca să mențină tot acest lanț au fost din ce în ce mai mici, s-au diminuat și practic astazi mai funcționează rafinăriile de la Midia, Brazi și Teleajen care împreună prelucrează maximum 12 milioane tone țiței pe an. Rafinăria de la Midia prelucrează 41 % din această cantitate.

-EVZ: Vorbiți de perioada în care au căzut înțelegerile, cele cu Iranul și celelalte țări arabe…

– Nicolcioiu: Da, probabil, au fost foarte multe lucruri și în acea perioadă, totuși, ca statul să aibă cât de cât un mic control, avea regia autonomă Petrom și avea și aceste rafinării care ele, la un moment dat, s-au integrat într-o societate comercială care se chema RAFIROM. Ea a fost creată și mandatată de către Guvernul României și Ministerul Industriei să coordoneze activitatea de prelucrare de țiței din România, atât cât mai rămăsese, astfel încât să se asigure programele energetice ale țării noastre pe perioada de imediat după ‘90. Toate aceste rafinării nu aveau o rețea de distribuție proprie – nicio rafinărie nici înainte de ’90, nici după, n-a avut rețea de distribuție-, ele fiind axate special pe prelucrare, toate produsele la intern plecau în Centrala Industrială PECO. Rafirom colabora cu PECO pentru livrare internă în vederea distribuirii pe tot teritoriul României pe baza unor programe de distribuție. Iar la export, și înainte de ‘90 și după, exporturile de produse petroliere plecau prin fosta Întreprindere de Petrol Import-Export. În toată această perioadă din 1990 și până la sfârșitul lui 1997 în România prețurile nu erau liberalizate la produse petroliere, deci toată această activitate pe care o desfășura o rafinărie se făcea sub supravegherea Ministerului Industriei și Ministerului de Finanțe, care schimbau prețurile la produsele petroliere periodic, funcție de rata leu/dolar, de prețul țițeiului în piață, de posibilitățile reale de cumpărare ale populației.

-EVZ: Da, dar era un preț unic și nu se încuraja concurența

– Nicolcioiu: Era preț unic, prețurile se modificau destul de rar în perioada 1990 – 1997 și la un moment dat acele prețuri, prin influențe nefavorbile rezultate din creșterea cursului leu/dolar, că la un moment dat – în 1991, era dolarul 170 de lei și a ajuns pe undeva pe la 9.600, s-au reflectat în rezultate financiare nefavorabile pentru rafinăriile participante la prelucrarea țițeiului din țară și din import. Deci, toate aceste influențe defavorabile (devalorizarea leului vs menținerea prețurilor), au fost suportate de către rafinării. Ăsta era mediul economic și industrial din acea perioadă.

-EVZ: Care era principala preocupare a rafinariilor?

– Nicolcioiu: Din punct de vedere operațional, rafinăriile preluau țiței atât din import, cât și de la Petrom. Și, sigur, începuseră să apară niște investitori privați care-și făceau benzinării. Dar rafinăriile, având în vedere că la PECO tot FPS avea 70% și FPP restul, se ocupau doar de prelucrare. Nu erau mandatate să-și construiască benzinării sau să aibă rețea de benzinării. Pentru că exista altă autoritate a statului, PECO, care ea își dezvola rețeaua de distribuție. Noi trebuia să ne dezvoltăm tehnologiile ca să facem față viitoarelor norme de calitate ale produselor.

-EVZ: Și de aducerea petrolului se ocupa Petrol Import-Export…

– Nicolcioiu: Se ocupau Rafiromul împreună cu Petrol Import-Export. În noiembrie 1997, tot prin strategia energetică a statului, s-a stabilit să se formeze Societatea Națională de Petrol Petrom, care a preluat Rafinăria Brazi și Rafinăria Arpechim, toate PECO-urile județene, toate depozitele intermediare de depozitare a produselor petroliere – care erau tot la PECO – și, bineînțeles, Petromul avea în portofoliu și sursa de țiței intern – extracția – (Upstrem-ul), si transportul prin conducte – Petrotransul. Așa s-a format S.N. Petrom. Și atunci statul a avut interes special în SNP, iar celelalte rafinării care au mai rămas, Midia, Teleajen, Rafo, Astra, Steaua, Vega, Suplacu și Brașovul au intrat, mai departe, într-un program de privatizare. Fiecare făcându-și propriul program de privatizare, coordonat de FPS. Cert e că, dacă în ‘89 s-a prelucrat cea mai mare cantitate de țiței, de vreo 32 de milioane de tone, prelucrarea a scăzut foarte mult ulterior și nu se mai putea asigura la toată lumea, decât dacă fiecare își găsea o soluție proprie. Unii și-au găsit, alții nu și-au găsit.

EVZ: E perioada în care au apărut și alte standardele de calitate?

– Nicolcioiu: Au început să apară reglementări în ceea ce privește condițiile de calitate la produsele petroliere astfel încât dacă în anul 2000 condiția de sulf la Euro 1 era de 2000 ppm, în 2009 condiția de sulf era de 10 ppm (Euro 5). Pentru a atinge acest standard, rafinăriile au fost nevoite să investească în retehnologizări, modernizări și creștere de capacități astfel încât să facă față condițiilor de calitate și concurenței. Ca să poată să distribuie produsele în piață și ca să reziste competiției, rafinăriile și-au dezvoltat propriile rețele de depozitare și distribuție așa cum are acum rafinăria de la Midia. De asemenea, rafinăria de la Midia fiind amplasată la Marea Neagră, prin acționarul majoritar KMG International are posibilitatea de a-și livra produsele și în rețeaua de distribuție pe care o are acesta în țările limitrofe (Ucraina Georgia, Moldova). Este important ca o rafinărie să aibă propria rețea de distribuție ca să reziste concurenței de piață.

EVZ: Cum a evoluat industria de rafinare dupa 2000?

– Nicolcioiu: Practic, dacă prelucrarea de țiței în România a fost de 32 de milioane în 1989, ea a început să scadă încet-încet, către 18 milioane, către 15 milioane, ulterior 12 milioane. După 2000, România nu mai avea posibilități financiare să mențină un nivel de prelucrare cum era înainte de ‘89. Practic, putem să zicem că s-a cam înjumătățit prelucrarea de țiței după ‘90. Noi, ca țară, în anul 2000, prelucram 11,2 milioane de tone de țiței. În 2000, Midia a prelucrat 1,2 milioane tone de țiței, deci practic prelucram 10% din total. Am ajuns acum ca, din 11,6 milioane prelucrate în țară, noi să facem 5,3 milioane. Practic, în 2016, rafinăriile care mai funcționează sunt Brazi, Midia în sinergie cu Vega și Teleajen. Noi, Petromidia, reprezentăm 41% din cantitatea de țiței care se prelucrează în România. Deci, practic, de la 10% cât era efortul la început, am ajuns la 41%. De la început și până în prezent am prelucrat 110,4 milioane tone de țiței. Cert e că la vârful din ’89, unde erau cele 32 de milioane de tone de țiței, noi am prelucrat 3,7, deci am fi fost cam 12% din total. Am trecut prin diverse turbulențe, zile fericite, zile nefericite, zile mai puțin frumoase, dar am ajuns astăzi să prelucrăm 5,3 milioane de tone de țiței. La nivel european, în ultimii 15 ani, s-au închis aproximativ 60 de rafinării, cu o capacitate totală de procesare de 265 milioane tone/an.

– EVZ: S-a încercat revenirea la acel vârf de prelucrare, de 32 de milioane de tone?

– Nicolcioiu: Dacă vă uitați prin strategiile vechi ale anilor 90-91-92, guvernele României își propuneau să ajungem la o dezvoltare industrială cam de 80% față de cea din ‘89. Citind presa veche, erau aceste strategii de dezvoltare, cel puțin până în perioada ‘95-‘96. Totdeauna se mergea pe ideea să ajungem undeva la o dezvoltare economică cel puțin de 80% din ce am avut. Noi am ajuns de la 3,7 milioane, am ajuns la 5,3 milioane. Și, sigur, a fost o etapă destul de îndelungată în care s-au făcut o serie întreagă de modernizări.