După introducerea votului universal, primele alegeri comunale şi judeţene din România Mare au fost organizate în februarie 1926. Până la instaurarea dictaturii carliste au mai fost două rânduri de alegeri locale.

Prin alegerile din 1926 urma să fie desemnate conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa orga­ni­zarea lor în sarcina viitorului guvern.

Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constitu­ţio­nale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.

Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 fe­bru­a­rie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pen­tru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a PNL de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alege­rile parlamentare viitoare, scrie istoricul Sorin Radu în Introducere în istoria contemporană a României.

În campania electorală, alături de PNL, s-au implicat toate forma­ţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Parti­de­lor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.

Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, au început primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930

Manda­tul primelor consilii comunale postbelice alese în februarie 1926 se apropia de sfârşit în primăvara anului 1930. Dar necesitatea reînnoirii organelor de conducere locale se impunea nu numai din cerinţe de drept, ci şi din starea lor de fapt. Configuraţia lor iniţială, cea dată de corpul electoral, a suferit substanţiale modificări în intervalul celor patru ani. Sub diferite pretexte, din motive electorale, guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au înlocuit multe dintre consiliile alese cu comisii interimare compuse din membri şi simpatizanţi ai partidului de la putere. Inclusiv organizatorii acestor alegeri, naţional-ţărăniştii, au dizolvat la scurt timp după preluarea puterii conducerile alese din 57 de judeţe.

Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc.

Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937

Guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu a amânat în mod repetat termenul de convocare a corpului electoral în întreaga ţară pentru alegerile locale. Amânarea succesivă a alegerilor a fost determinată de dorinţa liberalilor de a împiedica forţele din opoziţie de a-i da o ripostă generalizată pe întreaga ţară şi, în acelaşi timp, de a-şi putea lua din vreme măsurile de deplasare a propriilor mijloace de propagandă electorală dintr-un judeţ în altul, în vederea asigurării, în acest fel, a succesului la urnă.

Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor gene­ralizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.

Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frămân­ta­tă. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu de a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune ş.a.m.d.

Sursa articolului: Sorin Radu, Introducere în istoria contemporană a României