Declarațiile belicoase ale Teheranului nu sunt susținute de o forță militară capabilă să facă față SUA
Eliminarea generalului Qassem Soleimani de către Pentagon este percepută ca potențial declanșator al unui nou război. Qassem Soleimani comanda forțele speciale Al-Quds (”Ierusalim”, în arabă și în farsi), o entitate formată din 150.000 de oameni, dotată cu capacități de proiecție în teatre de operațiuni externe precum Siria (de partea regimului lui Bashar Al-Assad), Liban (susținând Hezbollah) sau în Irak.
Creșterea tensiunilor dintre Statele Unite și Iran ar putea anunța o intervenție militară a SUA. Lipsită de capacitatea de a se proiecta în afara țării, armata regulată a Republicii Islamice este dedicată în întregime prevenirii unei invazii străine. La rândul său, corpul Gardienilor Revoluției are mijloacele de a efectua operațiuni de amploare în toată regiunea.
În mai 2019, Statele Unite au anunțat deplasarea în apele Golfului persic a portavionului USS Abraham-Lincoln, precum și o forță de bombardiere. Referindu-se la „un răspuns la semne și avertismente îngrijorătoare care au dus la o escaladare", consilierul american pentru securitate națională, John Bolton, a avertizat Iranul împotriva oricărui atac asupra intereselor americane din regiune.
De atunci, tensiunea a continuat să crească în peninsula Arabică și în Golf, în timp ce Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, aliații Washingtonului, au desemnat, mai mult sau mai puțin explicit, Iranul drept responsabil pentru sabotajul petrolierelor din apropierea strâmtorii Hormuz și activitatea reînnoită a rebeliunii Houthi din Yemen.
„Statele Unite nu caută război cu regimul iranian, dar suntem pe deplin pregătiți să răspundem la un atac, fie făcut prin procură, de Gardienii Revoluției, fie de forțele armate regulate iraniene", a adăugat, citat de Le Monde Diplomatique, consilierul președintelui Donald Trump.
Armata și Gardienii Revoluției
Armata iraniană este împărțită în două: o armată regulată, responsabilă cu menținerea ordinii în țară și apărării granițelor, și corpul Gardienilor Revoluției Islamice (GRI), numit și Pasdaran, o trupă de elită ce trebuie să apere sistemul Republicii Islamice.
Armata regulată este gândită ca o armată defensivă clasică, cu patru corpuri: armata terestră, aviație, marină și, după 2007, apărare aeriană.
GRI au trecut de la statutul de miliție populară la cel de veritabilă armată, în 1985, având ca vocație de a servi ideologia Republicii Islamice.
Răspunzând direct ghidului revoluției, ayatolahul Ali Khamenei, și conduse din aprilie 2019 de către generalul Hossein Salami, GRI beneficiază de cei mai buni recruți și au adoptat teoria războiului asimetric permanent, via forțele Al-Quds, având capacitatea de a acționa în teatre de operațiuni străine.
Invers, armata regulată nu are mijloace logistice suficiente pentru a se aventura peste granițe. În caz de contraofensivă inamică, componenta sa aeriană nu poate proteja trupele și nici să stăpânească cerul. Totuși, efectivele sale de 350.000 de oameni îi conferă o solidă bază teritorială.
Fără a vorbi despre mobilizarea patriotică pe care o va provoca inevitabil în cadrul populației, o invazie străină ar trebui să se aștepte la o armată care-și va menține pozițiile cu orice preț.
O invazie străină va trebui să facă față trupelor GRI antrenate pentru a duce în exterior un război de hărțuire a aliaților și intereselor economice americane. Apele Golfului oferă un evantai de ținte nevralgice: petroliere, stații de desalinizare, nave de război străine, etc.
În privința spațiului aerian, chiar dacă Iranul nu dispune decât de 65 de avioane de luptă, din care unele datând din perioada șahului, în schimb posedă unul din cele mai bune sisteme de apărare antiaeriană a teritoriului, în special cu sisteme radar Rezonans și sisteme pasive Avtobaza, ambele rusești, fără a uita o multitudine de radare clasice, luate tot de la ruși sau de la chinezi.
Rachete ce bat în Europa de Est
Pe hârtie, Iranul este capabil să detecteze avioane „invizibile” și, în 2016, a achiziționat sisteme de apărare antiaeriană rusești S-300, ceea ce îi permite să-și apere locațiile strategice pe o rază de 200 km.
De partea lor, Gardienii Revoluției au ca misiune dezvoltarea de mijloace balistice susceptibile să descurajeze un atac. Cu privire la acest aspect, specialiștii afirmă că este dificil de făcut un inventar al rachetelor iraniene dar se știe că Gardienii dispun de cel puțin 300 de rachete Shabab-1 și Shabab-2, cu rază de acțiune de 500 km.
Concepute în anii 1980, de fabricație nord-coreeană, unele din aceste rachete au fost modernizate local, raza lor de acțiune amenințând direct bazele americane de la periferia Iranului (Golf, Irak, Afganistan).
Potrivit institutului SIPRI, Teheran dispune astfel de 100 de rachete al căror rază de acțiune depășește 1000 km (Shabab-3/Ghadr) și chiar 2500 km (Sumar/Sajjil), ceea ce aduce în bătaia focului Arabia Saudită, Israelul, interiorul Chinei, Rusia și Europa de Est.
În plus față de această panoplie, forțele aerospațiale ale GRI au sute de drone, pe care le folosesc pentru a satura spațiul aerian și radarele inamice Purtătoare de rachete, aceste drone au fost folosite de rebelii Houthi în Yemen . Folosirea mijloacelor de distrugere desfășurate în roiuri pentru a dezorienta mai bine inamicul se regăsește în sectorul naval.
Marina americană știe deja că, în caz de conflict, se va confrunta cu o multitudine de vedete rapide, submarine de buzunar fabricate local și avioane cu efect de sol (ecranoplane), concepute să zboare la mică distanță de suprafața mării.
În cele din urmă, drone de observație iraniană au filmat în mod repetat nave americane care navigau în Golf și chiar portavioane, între 2010 și 2017 . La jumătatea lunii mai, Arabia Saudită a acuzat Teheranul că a atacat cu drone instalațiilor petroliere din regat.
Tancuri sovietice cu șenile de lut
Cu toate acestea, specialiștii afirmă că nu trebuie exagerat potențialul militar iranian, amintind, de exemplu, că în 1991 armata irakiană a fost descrisă drept „a patra armată din lume” înainte de a fi învinsă în câteva zile de bombardamentele coaliției internaționale.
În 2016, bugetul iranian al Apărării era de 15, 9 miliarde de dolari din care 42% erau destinate Gardienilor Revoluției. Nu este puțin, aproape echivalent cu cel al Turciei sau Israelului, dar departe de cel al rivalului regional Arabia Saudită: 60 de miliarde de dolari. Nemaivorbind de cel al Pentagonului.
În plus, sancțiunile americane și europene au făcut din Iran un paria al pieței mondiale de armament. Principalii furnizori sunt China, Coreea de Nord și Rusia dar aceasta din urmă acționează cu prudență, în funcție de conjunctură.
Astfel, în 2016, Moscova a refuzat să livreze Republicii Islamice 200 de avioane Su-30 și a întârziat livrarea de sisteme S-300 din cauza preziunilor americane și israeliene.
Acestea explică subechiparea cronică a armatei regulate a Iranului. Spre exemplu, cel mai puternic tanc deținut de Iran este T-72, de fabricație sovietică, intrat în serviciu la începutul anilor 70 (modernizat local) iar grosul arsenalului său blindat este format din tancuri Patton sau Chieftain, datând din războiul din Coreea (1950-1953) și din Vietnam (1955-1975).
Construită pe ruinele ambițiosului complex militar-industrial occidental dorit de șah, industria militară națională se luptă pentru a compensa efectele sancțiunilor internaționale.
Datorită activității sale continue și a prezenței sale în teatrele de operații din străinătate, corpul Gardienilor Revoluției joacă un rol motor în materie de inovație în acest domeniu.
Programul său de rachete balistice, deși moștenește tehnologie nord-coreeană, este o ilustrare perfectă a acestui lucru.
După 2010, Republica Islamică a dezvoltat, via GRI, propriul cyber-comandament, lucrând pe spionaj industrial și militar. Capacitățile de securitate informatică ale Iranului sunt mai mici decât cele ale Chinei sau Rusiei, dar sunt comparabile cu cele ale Coreii de Nord.
Anul trecut, Microsoft a declarat că un grup de hackeri (Phosphorus) suspectat că este legat de guvernul iranian, a atacat diferiți actori ai campaniei prezidențiale americane.
Totuși, observatorii apreciază că, dacă Iranul dispune de o forță defensivă considerabilă, capacitățile sale ofensive sunt destul de limitate și nu-i vor permite să-și întrețină mult timp și masiv forțele armate din cauza lipsei de mijloace financiare, tehnice și logistice.
Dacă un război de anihilare a Republicii Islamice este, apreciază experții, exclus la ora actuală, o invazie americană în Irak ar pune Pentagonului probleme mari de logistică. Topografia țării, majoritar muntoasă, ce avantajează conflicte de gherilă, dimensiunea teritoriului (peste 1,6 milioane de km pătrați) ar provoca situații greu de gestionat, de care forțele iraniene (incapabile tehnic de o confruntare directă) ar putea profita pe termen lung.