Iranul face și desface, chipurile, scenarii de răzbunare. Până acum au plăsmuit treisprezece, iar numărătoarea continuă. Probabil niciunul n-a primit undă verde. Între timp, s-au arborat steagurile roșii la vedere, pe moschei. Orgoliul vechilor persani trebuie gâdilat atent. Și?

Hai s-o spunem din capul locului, pentru că au ajuns să mă obosească piruetele și fentele inutile: care este, mai exact, pericolul iranian? Care este astăzi atuul acestui popor cândva atât de mândru? Încalecă ayatolahul pe un pur sânge și-l străpunge pe trompetistul american cu sulița de aur? Așa, din fuga armăsarului? Păi bietul persan n-ajunge cu sulița nici măcar în Israel sau în Arabia Saudită!

Analiza oficială a armamentului global

Congresul american – a se înțelege abilii mânuitori ai păpușelelor amorțite în fotolii moi – a fost înștiințat din timp în legătură cu doctrina strategică a Iranului. Iar strategia persană este una defensivă. Aleargă după programul nuclear ca și când bomba care ar putea spulbera Orientul – deci lumea întreagă – ar fi un penar rătăcit de un școlar pe pragul casei. Pe ce mă bazez când delirez adevărul? Simplu.

Analiza oficială a armamentului global, făcută de Institutul Internațional de Studiere a Păcii (SIPRI), poziționează, ca de obicei, Statele Unite de departe pe primul loc în lume în ceea ce privește cheltuielile militare. China este pe locul doi, cheltuind aproape o treime din bugetul american. Mult mai jos se plasează Rusia și Arabia Saudită, care investesc oricum mult în comparație cu orice stat din vestul Europei.

Iranul abia dacă este pomenit. Detaliile complete au fost furnizate într-un raport al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS): cheltuielile militare ale Iranului reprezintă o fracțiune din cele ale Arabiei Saudite și sunt chiar mult sub cele ale Emiratelor Arabe Unite (EAU). La un loc, statele Consiliului de Cooperare al Golfului – Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită și EAU – cheltuiesc de aproximativ opt ori mai mult decât Iranul, și aceasta se întâmplă de decenii întregi. Raportul CSIS adaugă faptul că „statele
arabe din Golful Persic au obținut și obțin încă unele dintre cele mai avansate și mai performante arme din lume, în timp ce Iranul este forțat să trăiască în trecut, bazându-se adesea pe sisteme care există încă de pe vremea șahului“.

Cine stăpânește resursele Orientului, conduce lumea, nu?

Vă gândiți că toate aceste date – utilizate și de politologul american (comunist?) Noam Chomsky în eseul „Cine conduce lumea” sunt praf în ochi? Și dacă-i invers?

Până la urmă, după cel de-al Doilea Război Mondial – că tot veni vorba de al treilea (Doamne ferește!) -, de când Statele Unite au preluat ștafeta controlului lumii de la Marea Britanie, acestea n-au făcut decât să-și protejeze aria de influență, arie care glisează firesc (și) zona Orientului. Cine stăpânește resursele Orientului, conduce lumea, nu? Cum să renunțe, atunci, după atâtea și atâtea încercări – nu le mai înșiruim aici – potentații de astăzi la aromele și dulcegăriile Orientului? Nu vor renunța, nu de bunăvoie.

Credeți că se va încorda America și va așterne peste Iran plapuma sfântă a democrației sub care va înveli un dictator servil? Democrație, terorism, linia e subțire… Ce de ambiguități!

Numai război să nu fie, că tot prostimea va trage targa pe uscat.

Te-ar putea interesa și: