Analistul militar Gheorghe Rotaru, fost director general al Direcţiei Generale de Informaţii din MApN, explică, în exclusivitate pentru EVZ, implicaţiile prezenţei militare a României în Afganistan.
Am ales acest titlu pentru a putea comenta – şi, da, astfel, câteva răspunsuri – la unele aprecieri, analize făcute în ultima perioadă, care insistă pe nevoia de clarificare a prezenţei noastre militare în Afganistan. De obicei, aceste discuţii au loc atunci când are loc un incident tragic, cu răniţi sau pierderi de vieţi, ceea ce, într-un fel, demonstrează faptul că dezbaterea nu e continuă şi are un puternic caracter emoţional.
Aceste rânduri nu sunt o analiză propriu-zisă, dorind doar să evidenţieze, sub forma unor consideraţii personale, câteva elemente, cred eu, de luat în seamă atunci când dorim să înţelegem care e raţiunea prezenţei noastre la mii de kilometri distanţă de ţară, într-un război pe care mulţi îl consideră ca fiind al altora. Un plus de securitate
Aşa cum economia noastră depinde de ceea ce se întâmplă, uneori, la mii de kilometri distanţă, sau aşa cum sistemul bancar este influenţat de operaţiuni realizate la New York sau Hong Kong, tot astfel, şi securitatea naţională, chiar şi cea personală, nu mai sunt valori pe care să le protejezi doar în spatele graniţelor naţionale.
Aşa cum recunoaştem dreptul conaţionalilor noştri să încerce obţinerea bunăstării individuale, dar şi colective, în alte state din Europa sau în alte regiuni ale lumii, tot astfel ar trebui să vedem şi efortul celor câteva mii de militari români care, deja de unsprezece ani, de acolo din Afganistan, pe parcursul a câtorva zeci de contingente diferite, încearcă să transfere un plus de securitate către ţară. Remitenţele lor nu pot fi calculate în miliarde de dolari, dar pot fi, uneori, la fel de valoroase. Din acest punct de vedere, prezenţa lor în Afganistan contează şi războiul de acolo este şi al nostru. Corupţie, greutăţi şi provocări
Se vorbeşte, adeseori, de valori, de valorile democratice, mai exact de imposibilitatea de a face un transfer de instituţii şi principii democratice dinspre un Occident super educat şi tehnologizat către o ţară care are inclusiv probleme instituţionale şi către o populaţie divizată etnic, cultural, religios, pe clanuri şi chiar, în lipsa unei infrastructuri funcţionale, imobilă şi conservatoare. Este mult adevăr în această apreciere, dar un adevăr care nu produce soluţii.
Soluţiile trebuie căutate în ceea ce se întâmplă în teren, în banii investiţi în economia afgană, în numărul de şcoli construite şi în numărul de studenţi, în drumurile pompos numite, de exemplu, Autostrada 1, dar, existente şi funcţionale. Desigur acesta este un proces mai lung decât războiul şi oriunde în lume cere răbdare şi consecvenţă. Aici sunt provocările şi aici sunt greutăţile.
A propos, în lumea analitică se consideră ce evenimentul cu consecinţele cele mai dramatice, petrecut în anul 2010, nu a fost reprezentant de atacuri sinucigaşe sau atentate, ci de colapsul Băncii Kabul, care ar fi putut provoca o cădere a întregului sistem bancar din ţară.
Este un semn, e adevărat, grav şi demonstrând câtă corupţie există în această ţară, că nu doar confruntarea cu talibanii poate provoca pierderi Afganistanului, dar şi durerile de creştere resimţite la nivelul instituţiilor, acolo unde se poartă un alt război, la fel de dramatic precum cel din teren.
Tranziţia, un proces dificil, dar necesar Mentalităţile se schimbă cel mai greu, uneori timpul nu are răbdare – aşa cum s-a întâmplat în nefericitul incident din Mazar-e-Sharif, soldat cu moartea unui român, un funcţionar ONU la un centru operaţional – dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie făcut nimic. Din acest punct de vedere, prezenţa noastră în Afganistan contează, nu numai în bazele de sud, dar şi în aeroportul din Kabul sau în alte structuri de natură politică, economică, umanitară, acolo se luptă cu alte mijloace, cu o altă expertiză, la fel de necesară. Această luptă este şi a noastră.
Atât în dari, cât şi în pashtu, cele două limbi principale vorbite în Afganistan, cuvântul tranziţie este acelaşi, inteqal. NATO şi-a propus ca această perioadă, de tranziţie, să dureze până în anul 2014. Metaforic, similaritatea lingvistică a exemplului ar trebui să fie reflectată de o unitate şi în teren, ceea ce este, însă, deocamdată, departe de adevăr.
În funcţie de realităţile de la nivelul provinciilor, transferul securităţii de la forţele internaţionale la cele afgane se va face treptat, în perioade de până la 12 luni. Probabil, mai devreme în nordul şi centrul ţării, către finalul perioadei, în restul Afganistanului. „Campania 2011 – 2014”, aşa cum este denumită ad-hoc, trebuie să aibă ca finalitate o situaţie stabilă, la nivel naţional, asigurată de către forţele armatei afgane şi ale celorlalte structuri proprii ale guvernului de la Kabul.
„Cheia de boltă” a acestui proces de lungă durată o constituie asigurarea securităţii, cu foţe proprii a provinciei şi a oraşului Kandahar. Acolo unde se află dislocaţi şi militari români, un număr important. Despre situaţia de securitate prezentă din regiune se poate folosi un cuvânt „acoperitor”, de exemplu că este complexă. Recent forţele talibane au încercat un atac spectaculos în Kandahar, revendicat ca acţiune de răzbunare a morţii lui Osama bin Laden. Forţele internaţionale nu au intervenit, lasând subunităţile locale ale armatei naţionale să lupte cu atacatorii. Toţi au fost ucişi sau capturaţi. A fost un test pentru acestea, mai mult ca sigur nu ultimul.
În provincia Kandahar, dar şi în cea vecină, Zabul, acolo unde se află, iarăşi, un număr important de militari români, aceste teste vor continua. Inteqal – tranziţia către stabilitate va fi mai lungă decât în alte provincii. Dar, dacă va reuşi, va fi cu atât mai importantă pentru restul Afganistanului. Din acest punct de vedere, prezenţa noastră în aceste două provincii dificile contează, iar succesul inteqal va fi şi succesul nostru. O dezbatere pe care aritmetica nu o rezolvă
Aşa cum am mai spus, incidentele tragice dintr-un câmp de luptă, imaginile cu catafalcuri acoperite cu steagul naţional, sunt mult mai provocatoare emoţional. Moartea unui soldat român, departe de ţară, este mai dureroasă, cu o încărcătură simbolică mai mare decât în alte cazuri, poate la fel de tragice. Uniforma, misiunea, steagul îi dau o greutate care apasă, parcă, pe fiecare dintre noi. Şi mi se pare că e o nedreptate, că mor doar ai noştri, că sunt alţii, aliaţi sau parteneri, care se protejează mai bine.
O dezbatere ca aceasta este aproape în fiecare ţară care are, la anumite momente, propriile incidente tragice în Afganistan. Aritmetica, singură, nu rezolvă această dezbatere.
Danemarca, o ţară cu o contribuţie numerică mai mică decât România, a avut 40 de militari decedaţi în Afganistan, în timp ce Canada, cu o implicare mai mare, 155 de militari. Germania, cu un contingent dislocat, în general, în regiunile nordice, mai „ferite”, a plătit şi ea tribut cu 49 de vieţi. O ţară parteneră a NATO, Suedia, doar 5.
Militarii români acţionează în Kabul şi în două din provinciile cele mai dificile, zone care dau aproape o treime din totalul pierderilor din Afganistan. Un număr, însă, aproape egal cu cel dintr-o singură provincie, tot din sud, Helmand, unde sunt dislocaţi în principal, americani, britanici şi danezi. Unde au murit peste 700 de militari. Timp de aproape unsprezece ani, acest război a cerut vieţi. Şi de la forţele internaţionale, şi de la militanţii locali. Şi va mai cere, desigur, poate şi după 2014, când se va încheia procesul de tranziţie.
A spune altfel, înseamnă a ocoli adevărul. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la ceea ce se mai paote face pentru Afganistan. NATO va avea responsabilităţi şi după această „Campanie 2011-2014”. Pentru ca securitatea de acasă să fie protejată de apariţia unui nou Bin-Laden. Pentru ca şcolile construite să nu fie arse, iar drumurile, să nu fie distruse. Poate şi pentru ca băncile să funcţioneze, iar cetăţenii afgani să înceapă să realizeze că o ţară, Afganistan, va putea fi condusă şi administrată şi fără sprijin internaţional.
Pentru ca acel moment să existe, prezenţa noastră în Afganistan contează, iar războiul de acolo este şi al nostru.