G.G.: În 1923 împreună cu alții am zis să facem un club CFR. Am luat inițiativa și la început prima secție a fost fotbalul.

C.R.: Era o reuniune de familie care înțelegea ușor greutățile începutului. Reamintim pe Constantinescu, Grigoriu, Dobrescu, Goran și Boroș din formațiile începutului, pe Vintilescu, pe Costică Bauer, Vintilă Roșculeț, Chiroiu, Uilopiu Atila , jucători care au jucat în primele meciuri cu Venus în acele memorabile partide care au pasionat mulți viața fotbalistică a Capitalei, pe Taimler, Vietzerdoi, pe Dan, Barbudoi care au contribuit la crearea mitului giuleștean în urma duelurilor victorioase în meciurile de campionat și mai ales pentru Cupa României 

Încă de la înființarea sa în 1923 dar mai ales în anii 60, 80 ai secolului trecut Rapidul a fost prin excelență echipa antisistem. În perioada interbelică rivalitatea dintre Venus București, echipa patronată de mâna dreaptă a regelui Carol al II lea, generalul Gabriel Marinescu, și echipa Rapid strângea zeci de mii de suporteri la fiecare meci. Venusul a câștigat multe titluri de campioană, însă generalul Marinescu vroia cu orice preț să obțină și Cupa României, singura echipă ce îi stătea în cale fiind Rapidul.

Glasul roților de tren și a zecilor de mii de suporteri, o echipă cu tradiție, mai ales cu onoare. Spre disperarea patronilor marilor rivale atât înainte cât și după instaurarea regimului comunist, chiar și după revoluția din 1989, echipa CFRului a rămas specialista absolută în câștigarea Cupei României fiind singura echipă românească ce se 

-2-

poate mândri cu câștigarea a 6 trofee consecutiv. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej era un CFRist pur sânge, reprezentanta clasei muncitoare nu a reușit să câștige niciun titlu până în 1967, de altfel singurul din întreaga perioadă comunistă.

L.C.: Am făcut parte dintr-o familie de rapidiști, aici era cartierul rapidiștilor. Mergeam împreună la meciuri.

M.N.: Atmosfera pe stadion era unică adică ceva de genul m-am dus și nu am văzut așa ceva. Când intri pe Giulești îți intră în sânge, adică e ceva de nedescris.

S:Familia mea este ceferistă, bunicul meu, tatăl meu, de asemenea și eu. Copilul meu vrea să activeze la acest club. Iubim acest club, am doi băieți, vrea și cel mai mic să activeze. E dorința lor, eu nu le-am spus unde să activeze, ei mi-au cerut să-i duc la Clubul Rapid.

D.G.: Tatăl meu ținea cu Rapidul, m-a dus și pe mine la un meci în 1983 și atunci m-am molipsit de acest microb. Fiul meu de asemenea ține cu Rapidul, joacă fotbal și poate la un moment dat îl voi vedea jucând pentru echipa Rapid.

Comentatorii sportivi afirmă că nu există în fotbalul românesc, poate în tot fotbalul autohton o galerie care să se solidarizeze atât de mult cu destinul echipei și nu cu punctele din clasament.

În perioada comunistă dacă nu dețineai pașaport și puțini erau care aveau așa ceva și mai puțini cei care-l puteau folosi efectiv, mergeai pe stadionul din Giulești, acolo unde preț de aproape 2 ore te simțeai liber. Pe primul stadion din Europa unde a existat lift, se scandau adesea lozinci antisistem, iar comuniștii i-au pedepsit pe jucătorii rapidiști ținându-i mult timp în divizia B, arestându-i și eliberându-i puțin înainte de meciuri și mai ales în rândul cu orice prilej. Eternele rivale, Steaua şi Dinamo, păreau să fie favorizate atât de regimul comunist cât și de soartă. Dar suporterii rapidişti nu au fost învinşi niciodată, deveneau din ce mai mulţi, mai entuziaşti și aparent mai puternici.

M.S.:Era galeria pe Republicii undeva sus la Tribunal și era un spectacol, veneau ca în Brazilia. Veneau cu 1-2 ore înainte de meci pe 23 August, pe Național acum, Rapidul ocupa tribuna a 2 a singuri. În dreapta avea Steaua și în stânga era Dinamo.

B.P.:Republicii era un stadion unde se auzeau nemaipomenit îndemnurile galeriei și spectatorilor și ne simțeam iubiți și parcă de asta ne dădeam și sufletul. Dacă am avut ceva vreodată, sprijinul suporterilor ne ducea în spate și peste tot în țară, era echipă iubită Rapidul și oropsită să zic așa. Am stat 6 ani în divizia B în loc să jucăm și noi în divizia A cum au jucat alții. Țin minte că într-un an am bătut și Steaua, și Dinamo și am retrogradat 76-77. După revoluție dacă băteai Steaua și Dinamo erai în primele 4,5.

Așa era Rapidul. Era frumos, îi băteam pe Steaua, Dinamo și ne bătea de exemplu Galațiul sau o echipă din subsolul clasamentului.

M.N.: Echipele pe care le înfrângeai la un moment dat cu scor şi decontai fără drept de apel determina situaţii în care trebuia să promovezi acea echipă. Regimul comunist s-a simțit speriat de această galerie pentru că această galerie era liberă, era deschisă spre bine, era un exemplu fantastic pentru ceilalți din jurul ei.

Îmi aduc aminte un meci din Regie în care juca Rapidul cu Steaua în Cupa României și atunci s-a scandat ”Galeria lui Rapid nu e membră de partid”

-3-

D.I.: Am fost ținuți în Divizia B o lungă, lungă perioadă, datorită scandărilor împotriva comuniștilor și, pentru faptul că se auzeau asemenea scandări, s-au dat niște ordine de la Comitetul Central, ca Rapidul să nu mai promoveze, deoarece în Liga Superioară erau meciurile televizate și s-ar fi auzit la televizor.

M.S.:Se scandau, mai cu perdea, le auzeai pe toate. Şi în tribună când se scanda cumva mai cu perdea. Nu. La un moment dat când te fura. Îmi aduc aminte de un meci de pe Naţional în minutul 97 ne-a bătut Dinamo. Era imposibil să iei un campionat. Când ziceai Steaua, Dinamo te loveai de Ceaușescu, mai veneau pe la stadion și-ți mai lua doi jucători, îți lua doi la Școala de ofițeri, aveau o strategie fantastică. Dar ei aveau sarcini trasate la cincinal.

N.P.: Erau și directive ale Miliției ca să-i scoată din joc, să nu poată să evolueze împotriva lor. Pe Bartales l-a amenințat că-l arestează, că îi dă 4-5 ani pentru viol, probleme de astea de-ale lor.

B.P.:Țin minte că noi Rapidul, eu am jucat o perioadă în Ghencea în divizia B şi la noi veneau cam 30.000 de spectatori şi după meci plecau acasă şi veneau suporterii care erau în jur de 2-3.000. Rapidul avea ambiții foarte mari când juca cu Steaua și Dinamo. Vroiau să demonstreze că sunt mai buni chiar dacă erau muncitori.

Erau alte posibilități. Noi eram Club muncitoresc, ei erau cu armata, miliția, nu puteam la momentul ăla, nu puteam să ne comparăm cu ei în relații.

D.I.: Steaua şi Dinamo nu erau speciale pentru noi. Eram, oarecum, presaţi de cei din jur – președinte, antrenor, dar noi, ca echipă, efectiv nu aveam nicio reținere și nu-i consideram fotbaliști mai buni ca noi.

M.N.: Viitorul a reprezentat la un moment dat un bastion al opoziției Rapidului pentru că oamenii au avut o legătură fantastică a ceea ce înseamnă realitatea. În momentul când mergeam pe stadion ne simțeam liberi dintr-o dată. Faptul că în jurul nostru erau foarte mulți oameni ca tine, faptul că ne înțelegeam.

N.P.: Pe Giulești era un vulcan. Cum intrai, te lua din minutul 1 până în minutul 100 te ţinea în priză. Îți dădea un imbold, te împingea de la spate, chiar dacă mai greșeam noi că la fotbal e inerent să greșești. Ei te țineau în sus și în clipele grele, mai primeam câte un gol, dar noi reveneam.

F.Ș.: Îți creștea inima când mai ales după meci veneau și te încurajau.

D.I.: Eu am ajuns acum vreo 53 de ani pe bătrânul stadion. De fiecare dată am văzut stadionul super plin…și cu oameni de rând, dar și cu oameni care iubeau Rapidul dar și reprezentau ceva pentru țară.

F.N.: Vedeți dumneavoastră sunt un înflăcărat suporter rapidist. Cine a locuit ca mine 5-6 ani în preajma Gării de Nord învață să facă toate astea ca trenul.

Rapidul este un zid dincolo de gară care e ținută a omului, ținuta veseliei. Rapid este o formație de gânditori șmecheri , de oameni veseli și de oameni ca știu să piardă și care înțeleg că viața este nu un câștig și este o fericire, este un dar și ei cheltuiesc acest dar cu liniștea și mulțumirea că pot să fie și perdanți și glorioși. Deci rapidistul e o idee, e un sentiment, nu e o echipă. Toată lumea a crezut că e o echipă. Nu, pentru noi toți bucureștenii e o stare de suflet a unei minuni care îi adună pe oameni pentru a se înveseli sau pentru a se întrista. Nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât oamenii să se întâlnească și să fie demni unul față de celălalt.

B.V.: Știam de la antrenori, uite că a venit Horia Căciulescu, Colea Răutu care era rapidiști și nouă ne făcea plăcere că lumea bună ținea și cu clasa muncitoare, nu erau numai muncitori la Rapid. Erau și intelectuali.

-4-

L.C.: Ştefan Bănică sărea gardul de la teatru, că avea repetiţie, în curtea Giuleştiului ca să stea cu noi la parole la club. Era un râs şi un haz de nemaipomenit, era o atmosferă extraordinară, inclusiv pe stadion. Părerea mea este că suporterii de la Rapid erau cei mai civilizați.

M.N. Acum, în tribune, se bat între ei. Atunci, Rapidul stătea la Tribuna a doua sau la peluze, atunci chiar nu se băteau între ei.

B.V.: Noi eram foarte vânaţi şi nu eram plăcuţi pentru adversarii lui Steaua și lui Dinamo. Nu ne-a zis nimeni niciodată dar simțeam o opulență din partea lor mai ales şi când jucam contra lui Steaua şi Dinamo pe Naţional, era tunelul ăla mare şi vorbeam cu fotbaliştii 

M.N.: Cine avea de alergat cel mai frumos, cine să-şi spună punctul de vedere.

D.I.: În continuare, ”Rapid” e la fel de iubită, indiferent la ce nivel ar juca. S-a desființat o perioadă Rapidul, au început în ”Onoare” și, vedeți, chiar și acum, umple stadioanele.

M.S.: De ce a ținut și de ce ține și o să țină mult și bine că e undeva echipa iubită, echipa săracilor și întotdeauna CFRul, pe când zici Dinamo, Steaua,zici poliţia cum era miliția înainte, pe urmă și Dinamo cu securitatea. Acum când zici Steaua tot armata zici. Și când zici Rapidul zici CFR.

F.N.: Rapidul e o taină cu ochii de fum, veselă, zâmbetul pe care îl ai în colțul buzelor când mergi cu familia la fotograf. Lumea Giuleștiului plină de patimi și iubire suferă ușor sau dansează de bucurie după cântecul pe care-l fredonează băieții ăia frumoși și zăpăciți răspunzând din timp la numele de Marian, Ozon sau Răducanu. Rapidul știe că sportul e sărbătoare și în tinerețe sunt fără sfârșit. De aici și pașii lor sunt bujori înconjurați de stele.

În tribuna Giuleșteană acolo unde glasul roților de tren se alătura vocilor zecilor de mii de suporteri s-a scris istoria și adesea pe terenul de acolo. Povestea vișinie continuă.

NOTĂ:

C.R.: Colea Răutu

G.G.- Grigore Grigoriu, strungar ”Atelierele CFR Grivița Roșie”

L.C.: Luiza Comănici, suporter

M.N.: prof. Marian Neacșu, suporter

S: Suporter

D.G.:Dorin Gîmbuțeanu, suporter

M.S.: Marin Stelian, mijlocaș central 1968-1981

B.P: Bratu Pârvu, libero 1976-1984

D.I.: Doru Iordache, fundaş dreapta 1978-1981

N.P.: Nicolae Paraschiv, mijlocaş 1978-1985

F.Ş.: Filip Şutru, mijlocaş 1976-1980

F.N.: Fănuş Neagu, scriitor