”Machiavelic” a devenit un adjectiv complet desprins de ceea ce a scris Nicollo Machiavelli.
În DEX, machiavelic înseamnă perfid, fără scrupule, viclean. Caragiale, folosește cuvîntul în ”O scrisoare pierdută”, în replica pe care Zaharia Trahanache i-o spune lui Nae Cațavencu: ”Ești tare, domnule, la machiaverlîcuri...”, referindu-se la posibila plastografiere a unei scrisori. Cum vorba are versiuni similare și în egnleză, italiană, franceză ori spaniolă, mă întreb ce-ar fi zis bietul Machiavelli, de-ar fi știut el că, în mai toate limbile europene, numele său va deveni adjectiv infamant?
Totuși, orice nouă ediție a ”Principelui” este binevenită. Indiferent cînd apare, nu știu cum se face că ”Principele” vine la țanc. De cînd a fost pentru prima dată publicată, în 1532, la cîțiva ani după moartea autorului, nu a existat nici o epocă oricît de largă ori de strîmtă am socoti-o în care ”Principele” să nu fie relevantă. Desigur, există o abundentă mitologie în jurul ei și este una din cărțile mult mai mult citate decît este citită – dar nu e acesta destinul oricărei cărți clasice? Se spune că din ea învățăm că politica este altceva decît morala, iar regulile moralei nu se aplică politicii, că politica este o îndeletnicire cu un asemenea grad de autonomie, încît are propria ei deontologie, diferită de ceea ce învățăm cu toții că e bine sau rău în viață. Și asta așa e. Se mai spune că este o adevărată lecție de cinism, că de aici învață politicienii că ”scopul scuză mijloacele”.
Este și nu este așa – deși toată cartea respiră acest principiu, el nu e nicăieri enunțat ca atare, perfect citabil în formula aceasta, știută de toată lumea. Dar, ”Principele” este atît de aproape să-l rostească chiar așa, mai ales în faimosul capitol al XVIII-lea, intitulat ”Cum trebuie să-și țină cuvîntul un principe”, din care voi cita imediat, încît putem spune că da, aproape a spus-o. Totodată, se mai spune că această carte fondează teoria ”rațiunii de stat”, ca excepție admisibilă de la legalitate. Poate e un pic cam mult să spui că în ”Principele” se dezvoltă o teorie a rațiunii de stat, dar ideea excepționalității acțiunii principelui în raport cu legile civile și morale este clar susținută aproape în fiecare pagină a cărții.
De asemenea, se mai spune că ”Principele” pune bazele științei guvernării. Cu ”Principele”, se zice, guvernarea abandonează aura mistică, patriarhală, solemnă ori chiar lirică și devine îndeletnicire, devine o tehnică. Cineva inteligent și erudit ca Leo Strauss a pledat convingător pentru ”științificitatea” cărții și a domeniului despre aceasta care vorbește. Mai mult, pentru Strauss ”Principele” nu e doar ”un tratat”, ci un ”tratat scolastic”. În același timp, adaugă profesorul de la Chicago, ”Principele” aparține corpului masiv al bibliografiei filozofiei politice, deja bine alcătuit la data scrierii sale, în 1513, chiar dacă se depărtează de filozofia politică clasică (Aristotel și Cicero, mai ales) pentru a fonda o nouă direcție de gîndire. De fapt, un pragmatism.
Ediția românească ultimă, apărută la Humanitas în 2006 și din nou anul acesta, este bilingvă. Nu știu dacă am mai spus-o cu alte ocazii, dar ador și respect edițiile bilingve ale marilor cărți. Le ador pentru că îmi dau și mie, diletantul, posibilitatea să apreciez traducerea, să învăț, să compar. Le respect, pentru că mi se par ediții de un curaj și de o responsabilitate academică maximă. Traducătorii unei ediții bilingve spun, de fapt, tuturor cititorilor, printre care se vor afla, desigur, și alți experți următoarele: ”pe pagina din stînga e originalul, pe pagina din dreapta e versiunea noastră, judecați-ne și singuri, pas cu pas”. Intelectualmente, jos pălăria! Academicește, tot respectul! Ediția la care mă refer conține traducerea reputatei italieniste Nina Facon( 1909 – 1976), născută la Ploiești, revăzută și adnotată de profesoara Monica Fekete de la Cluj.
Citatele pe care vroiam să le reproduc din capitolul XVIII al ”Principelui” dau oricărei ființe morale un fior: ”Oricine înțelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ține de cuvînt și de a proceda în mod cinstit iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experiența vremurilor noastre ne arată că principii care au săvîrșit lucruri mari au fost aceia care nu au ținut prea mult seama de cuvîntul dat și care au știut, cu vilcenia lor, să ameșească mintea oamenilor, iar la sfîrșit i-au înfrînt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor.” Sau: ”Un principe are întotdeauna la îndemînă tot felul de motive îndreptățite care-i îngăduie să-și calce cuvîntul sub aparențe cinstite.” În fine, rîndurile din care s-a născut maxima ”scopul scuză mijloacele” sînt acestea: ”Principele să-și propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricînd socotite onorabile și fiecare le va lăuda.” Și, imediat, ceva ce ne arată că unele lucruri nu se shcimbă nciodată, de vreme ce sînt și azi la fel de adevărate pe cît erau în 1513: ”oamenii obișnuiți sînt atrași de ceea ce pare și de succesul unui lucru, iar lumea nu este făcută decît din oameni de aceștia, iar cei puțini nu înseamnă nimic atîta timp cît cei mulți au pe ce să se sprijine”.