Nu știu alții cum sînt, dar eu, de cîte ori ascult La Marseillaise (imnul național absolut!), mă gîndesc imediat la Generalul DeGaulle. De ce? Iată-l pe General: ”Toute ma vie, je me suis fait une certaine idée de la France.
Le sentiment me l'inspire aussi bien que la raison. Ce qu'il y a en moi d'affectif imagine naturellement la France, telle la princesse des contes ou la madone aux fresques des murs, comme vouée à une destinée éminente et exceptionnelle. J'ai d'instinct l'impression que la Providence l'a créée pour des succès achevés ou des malheurs exemplaires. S'il advient que la médiocrité marque, pourtant, ses faits et gestes, j'en éprouve la sensation d'une absurde anomalie, imputable aux fautes des Français, non au génie de la patrie. Mais aussi, le côté positif de mon esprit me convainc que la France n'est réellement elle-même qu'au premier rang : que seules de vastes entreprises sont susceptibles de compenser les ferments de dispersion que son peuple porte en lui-même ; que notre pays tel qu'il est, parmi les autres, tels qu'ils sont, doit, sous peine de danger mortel, viser haut et se tenir droit. Bref, à mon sens, la France ne peut être la France sans grandeur." Da, am citat lung, pentru că pe General nu-l poți cita scurt. Este singurul șef de stat al secolului XX care putea vorbi direct cu țara sa (nu cu cetățenii, nu cu guvernul, ci direct cu țara!) fără a fi ridicol: ”Enfin, je m’adresse à la France. Eh bien ! mon cher et vieux pays, nous voici donc ensemble, encore une fois, face à une lourde épreuve. En vertu du mandat que le peuple m’a donné et de la légitimité nationale que j’incarne depuis vingt ans (sic), je demande à tous et à toutes de me soutenir quoi qu’il arrive” – aceste vorbe au fost rostite în timpul extrem de dificil al războiului din Algeria (1954 – 1962). Sentimentul majestuos și energia senină pe care o simt cînd aud La Marseillaise nu se pot ipostazia în imaginația mea altfel decît în figura impunătoare a Generalului. La Marseillaise este, poate mai mult decît oricare alt imn național, un imn al speranței – dar nu al unei speranțe deșarte, pe care o contempli letargic, ca pe un vis îndepărtat, ci al unei speranțe care aproape te arde cu proximitatea ei, a unei speranțe care ea însăși te însuflețește, te agită, te face să ”formezi batalioane” și să pornești ca să o realizezi.
Pe de altă parte, nu toate speranțele se împlinesc. Ba, aș zice că parșivitatea vieții se vădește în aceea că cele mai multe speranțe nu se împlinesc. Acum e clar pînă și pentru francezi: cu Holland s-au înșelat. Glumind pe jumătate, aș fi putut să le spun eu asta, încă de la mijlocul anului 2011, cînd V.V.Ponta făcea prin România (!) propagandă pentru liderul francez cu ardoarea și obrăznicia unui tînăr maoist. Dacă îi stîrnise un asemenea entuziast cuiva ca Ponta, Hollande nu putea sfîrși decît ca o dezamăgire pentru toată lumea. Alegerea lui Hollande în primăvara lui 2012 îmi pare a fi nu doar un caz de entuziastă cecitate colectivă, tot mai întîlnită în democrații, ci un nou episod dintr-un mega-fenomen istoric, care nu se mai oprește din 1812 – 1815 încoace: declinul Franței.
Franța napoleoniană a fost ultima mare Franță în istorie! Tot ce a urmat după, a fost un declin, mai lent sau mai accelerat, marcat, firesc, și de pasagere momente de recuperare. Trendul istoric, însă, este evident. Politicește, influența Franței a scăzut, încet dar sigur, în ultimele două veacuri. Franța nu doar că nu mai poate proiecta o putere mondială, dar și la nivel continental joacă un rol de prim-plan doar în tandem cu Germania. Altfel, nu. Pe de altă parte, Franța ne arată că un asemenea declin nu echivalează deloc cu o tragedie - țara nu se afundă, nu se dezmembrează, nu disperă. Declinul puterii Franței este, de fapt, adaptarea aceastei țări la modernitate și post-modernitate. După cum inspirat spune Lucian Boia într-o carte dedicată temei (”Franța, hegemonie sau declin?”, Ed. Humanitas, 2010 și 2012), nu Franța a căzut, ci ceilalți au crescut mai repede. În ultimele două secole, cele în care a intrat în declin, Franța a trecut de la o economie exclusiv agricolă la una extrem de tehnologizată și industrializată și este azi a șasea economie a lumii. Structura socială a Franței s-a schimbat semnificativ, în ciuda unui conservatorism profund, țara fiind azi mai aproape de idealul multicultural decît de masivitatea monoculturală de care s-a desprins, interesant, odată cu prăbușirea Imperiului ei colonial. Cînd Franța a plecat din colonii, coloniile au venit la ea – cînd Franța a încetat să mai vrea să conducă lumea, lumea a venit în Franța să o schimbe după spiritul ei schimbător. Echilibrul Franței este,totuși, solid, chiar dacă nu mai emană atît de multă forță în exterior. Fără îndoială că proiectul Uniunii Europene dă Franței un nou cadru în care să-și manifeste (vom vedea dacă să-și și regăsească) pretențiile de mare putere.
Franța va rămâne, însă, pînă la sfîrșitul lumii, un imens pol cultural. Și, pentru noi, românii, ”un petit faible” etern. Franța fermecătoare și Franța enervantă, Franța solidară și Franța arogantă, Franța care ne este prietenă și Franța care ne pleznește peste gură că am vorbit cînd trebuia să tăcem, Franța celor 256 de feluri de brînză și Franța împietrită în intoleranțe birocratice, Franța visurilor noastre în limba franceză și Franța realității geo-politice reci, Franța marelui nostru exil intelectual de la jumătatea secolului al XIX-lea sau din vremea războiului rece și Franța aspră a emigranților care s-au aventurat spre tărîmul libertății-egalității-fraternității doar ca să vadă că e mai complicat decît ar fi bănuit vreodată, Franța legată indisolubil de libertate (tot Generalul: ”Il y a un pacte vingt fois séculaire entre la grandeur de la France et la liberté du monde”) și Franța care vinde arme ultrasofisticate acestui Putin...Franța! Măcar la fiecare 14 iulie, această Franță care ne farmecă merită să fie iubită.
Recomandările noastre
