Istoria Chirurgiei româneşti va consemna, sunt absolut convins, numele Academicianului Eugeniu Gh. Proca (12.01.1927 Godeni Muscel– 07.03.2004 Bucureşti). După cum mărturisea într-un interviu televizat şi-a dorit să ajungă chirurg generalist, urologia nu i-a plăcut la început, dar, în final, cum se întâmplă în viaţă, „iubeşti cu cine trăieşti!”.

Şi nu regretă deloc faptul că a ajuns urolog român, transformând urologia română căreia i-a adaugat noi valenţe, încât titlul acestui articol este perfect adevărat. În plus, peste ani, constat că, prima dragoste - chirurgia generală – pare că dispare ca specialitate de sine stătătoare, încet dar sigur…

Chirurgia urologică este o profesie nobilă, frumoasă, grea şi extaordinar de consumptivă. După cum scria un coleg chirurg constănţean – Profesorul Vasile Sârbu – „Chirurgia românească a uimit prin două miracole. Unul s-a petrecut la sfârşitul secolului al XIX –lea când în două-trei decenii pornind de la mai nimic a ajuns la nivelul celor mai strălucite şcoli chirurgicale ale lumii. Al doilea miracol s-a petrecut în secolul al XX-lea şi se referă la talentul de a improviza, de a face chirurgie mare în toate domeniile în condiţii dramatice, de lipsuri în materie de instrumentar, material şi tehnologii”. Poate şansa chirurgilor români a fost şi faptul că în secolul XX cei trei Miniştri ai Sănatăţii care au fost chirurgi au dovedit, în mandatele lor un spirit organizatoric de excepţie: Acad. N. Hortolomei 1939-1940, Prof. Dr. Voinea Marinescu 1954-1966, Acad. Th. Burghele 1972- 1975 și Acad. Eugen Proca 1978-1985. Nu amintesc aici şi numele Prof. Constantin I. Angelescu, chirurg şi profesor la Spitalul Brâncovenesc şi mai apoi la Spitalul Filantropia fiindcă mandatul său de ministru – excelent în fond! – s-a desfăşurat la Ministerul lucrărilor publice 1914- 1916 şi la Instrucţiunea Publică.

O descoperire uluitoare!

Cu mijloacele de informare de acum, în care toţi devenim atunci când dorim şi mai ales când nu este cazul, scormonitori în biografiile și în cnp-urile orişicui şi de orişiunde, nu doresc să prezint lucurile îndeobşte cunoscute privind viaţa şi opera unui om „copleşitor de mare” cum a fost Acad. Eugen Proca, ci doar nişte chestiuni mai aparte.

Profesorul s-a născut în ziua de 12 ianuarie 1927 în comuna Godeni, în fostul judeţ Muscel. Era un „muscelean neaoş” unicul fiu al lui Gheorghe C. Proca şi al Mariei Proca. Muscelenii, oameni de sub munte, se ştie că sunt spirite dârze şi combative (vezi „partizanii musceleni”). Strălucit absolvent al Liceului ”Dinicu Golescu ”din Câmpulung Muscel ajunge în 1945 student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi elev al Institului Medico-Militar. Această ambivalenţă formativă a fost, aproape din totdeauna, o soluţie la care au apelat mulţi copii foarte buni la învăţătură proveniţi din familii cu o condiţie materială modestă.

 Am să fac o paranteză şi am să povestesc ceva ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele, cândva, demult. De foarte demult…

Eram student al Institutului Medico-Farmaceutic (actual UMF Carol Davila Bucureşti) si elev-caporal la Institutul Medico-Militar. Prin bunăvoinţa Secretarului de partid al Institutului Medico-Militar, fiindcă eram un student cu rezultate onorabile la învăţătură, mi s-a permis ca în sesiunea de vară 1974-1975 să îmi pregătesc, noaptea târziu, examenele ce urmau să vină, într-o cameră mai ferită de zgomotul ubicuu din zona Gării de Nord. Atunci am descoperit în camera numită „Muzeul IMM” cataloagele foştilor absolventi. Erau nişte cărţi mari, cu coperţi groase, gen „ceaslov”, aşezate într-un dulap prăfuit. Aşa am răsfoit, plin de curiozitate cataloagele promoţiilor de viitori medici militari, în care în dreptul ficăruia era ataşată şi poza de licean. Promoţiile 1940 şi 1942 mi-au arătat chipurile tinere şi încrezătoare ale viitorilor generali şi profesori doctori chirurgi – Iuliu Şuteu şi Traian Oancea, oameni emblematici cândva pentru Spitalul Militar Central. Răsfoind pe îndelete, paginile îngălbenite de timp am fost contrariat să aflu, la un moment dat (era spre miezul nopţii) numele Eugeniu Gh. Proca, Godeni, Muscel 1927 ianuarie, intrat în Institutul Medico-Militar în 1945 şi dedesubt, peste toată foaia matricolă, era scris cu un creion roşu, gros, parcă văd şi acum, cuvântul:„EXMATRICULAT!”.

L-a iertat pe turnător

Anii au trecut nimicitor de repede pentru noi toţi şi, medic secundar fiind la a doua specialitate - urologia, între două operaţii i-am povestit Profesorului despre „răsfoiala mea” din urmă cu aproape 20 de ani. Timpurile erau tulburi, ca şi acum, dar i-am vazut ochii de un albastru-gri de nepătruns sclipind şi chiar mi-a povestit, ceea ce Dl. Dr. M. Mihailide a şi consemnat în subsolul unei cărţi. Mi-a spus că a fost examtriculat din Institutul Medico-Militar fiindcă a aprins focul în sobă cu ziarul partidului – ziarul „Scânteia”. La câtva timp, însă, a fost reprimit, dar nu la militari, nu mai prezenta încredere, ci la civili. Şi mi-a mai spus despre felul în care, în 1961, într-o zi de aprilie, într-o duminică, fiind de gardă, l-a primit cu înţelegere creştinească şi bunătate umană absolută şi i-a făcut dializa fostului său coleg de facultate. Era uremic şi doar dializa i-a mai prelungit zilele.

Colegul de facultate era cel care informase „organele” despre „focul din sobă”! Academicianul Eugen Proca a fost un creştin ortodox care a crezut în viaţa de apoi, şi care, cu siguranţă, de acolo de sus, ne priveşte cu înţelegere.

Academicianul Eugen Proca nu este numai creatorul şcolii moderne de urologie de la noi. El este şi rămane o figură emblematică pentru chirurgia română.

Percepţia mea, atât cât i-am stat în preajmă, a fost aceea de adevărat „Imperator”, inteligent la extrem, exigent cu sine, caustic cu farsorii, de o cultură vastă, tenace, mereu dornic de a se autodepăşi şi conştient, totdeauna, că meseria de chirurg nu are program.

De la răsărit și până la asfințit

Despre performanţele ştiinţifice şi clinice: realizarea primei hemodialize-7 aprilie 1959, de Ziua Mondială a Sănătăţii – la Spitalul ridicat de Profesorul său, Academicianul Th. Burghele, despre primul transplant de rinichi din România în februarie 1980 (operaţie pentru care era pregătit mental şi sufleteşte de foarte mult timp), despre modelul său paideic sunt lucruri care, îndeobşte, orice navigator IT le poate afla cu uşurinţă.

Ceea ce nu ştie aproape nimeni este faptul că atunci când a fost al doilea Ministru al Sănătăţii ca şi durată a mandatului (7 ani) muncea ca întotdeauna: zilumină. La ora 6 dimineaţa era la consultaţii. Apoi începea programul operator. La orele 11-12 pleca la Minster unde a încercat să rezolve multe probleme ale timpului: problema natalităţii (care acum aproape că nu mai interesează pe nimeni) introducerea concursurilor de promovare medicală şi multe altele, iar seara, la 20-21 se întorcea la spital, pentru contravizită…

Nu degeaba, se pare că „Tovarăşa” se mândrea cu Ministrul Prof. Dr.Proca spunând: „este singurul nostru Ministru care chiar şi munceşte”.

Faptul că numele Academicianului Prof. Dr. Docent. Eugeniu Proca, la 15 ani de la trecerea într-o lume mai bună şi mai dreaptă, nu se regăseşte în memoria unor instituţii de la noi, reprezintă încă o dovadă că pilda latinilor „Nemo propheta in patria sua” (cartea lui Luca capitolul IV, verset 24) sau în traducere românească: „nimeni nu e profet în ţara lui” rămâne de-a pururi şi, din păcate, perfect adevărat!...

Se pare că Oscar Wilde ne-ar fi luminat înţelegerea şi cu următorul aforism: „adevărul este rareori pur şi niciodată simplu…”

Despre opera şi existenţa acestui Om am îndrăznit să prezint câte ceva din propriul meu adevăr.