“Dacă nu lăsăm Ceva în urma noastră, am trăit degeaba!” Mihai Ungureanu
Moto:
“Pasiunea este mai puternică decât viața însăși. Am fost mereu un adevărat lup singuratic. Dar am înțeles că, fără un sentiment patriotic, nu vom reuși să fim ceea ce vrem să fim.“
Sergiu Nicolaescu
Lupii Albi și a 6-a verigă din Documentarul nostru de 7 Trepte. Am retrăit în primele 5 Părți: Ceasul nașterii Lupilor, ne-am întâlnit cu locul Vetrei, cu Școala de la Târgoviște, corolă între Proiecte, spațiul unde s-au unit suflete într-o frumoasă Familie. Am revăzut, prin ochi înlăcrimați de emoție și de dor, spectacolele, trăite parcă cu și mai intensă flamă acum, peste ani.
Ne-am adunat cu toții în jurul unui imaginar Foc al Chemării și al aducerii-aminte pentru acești 7 ani de împlinire și de zidire: actori, spectatori, regizor(i); suflete de Aici, DAR ne-au fost alături, prin cuvânt-testament, pecete a ne-uitării, și cei plecați, între timp, Dincolo, Acasă.
Bogdan Jianu a pornit la acest Drum având în vedere Ansamblul, și nu părțile, Întregul pe care urma să-l dăruiască publicului. Lupii Albi re-cheamă ceasuri din trecut, înviindu-l, iar acest gen de spectacol de evocare desfășurat “One-shut”, în aer liber, cu cadre prin care se încearcă să se redea cât mai fidel pagini de istorie, cere veridicitate, autentic. Și aici se remarcă rostul și rolul covârșitor al cascadorilor în desfășurarea acestor evenimente.
Astăzi am ales să fac popas în strana inimii unui Om cu un “mină” aparte: Mihai Ungureanu, o legendă în istoria cascadoriei românești, pe cât de genial, pe atât de discret, dar impunător, determinat, perseverent și perfecționist în ceea ce întreprinde. O așezare lăuntrică anume, un copil năzdrăvan, dar înțelept, cuibărit în adultul grizonat de astăzi. Un Om trecut prin foc, la propriu, în atâtea episoade din filmul vieții, dar care a știut să-și păstreze dreaptă coloana cugetului, s-a “încăpățânat” să dăruiască, să își dorească să crească în jurul lui și alte suflete, care să-i urmeze.
Unde ne primește “nenicu” Ungureanu, cum îi spun Lupii Albi? Într-un colț de rai, așezat de Dumnezeu în Apusenii noștri. Între munți ne-am dat întâlnire, satul Secuieu, Cluj, pentru o vorbă de duh, cu marele nostru cascador.
De ce aici ? Ne răspunde Mihai Ungureanu:
“Pentru că așa, în sânul munților și al codrilor, îi șade cel mai bine unui haiduc. Mai ales pentru un Ceas de scormonire în trecut. Aici îmi sunt rădăcinile, Irina. Mama e din aceste locuri, Apusenii îi sunt acasă, iar tata e din Sibiu. Drumul meu până la întâlnirea cu Lupii Albi a fost o pregătire, un drum inițiatic cu de toate; căderi, ridicări, întâlniri cu Oameni mari, despărțiri de alții, bucurii, împliniri, dezamăgiri, toate laolaltă.
Și, pentru a se înțelege ce înseamnă pentru sufletul meu Lupii Albi, voi aminti câteva frânturi din viața mea, până la intrarea în această minunată familie. În 1987, am absolvit, ca Șef de Promoție, cea de a 3-a Școală de Cascadori a lui Sergiu Nicolaescu, “Mircea cel Bătrân”. Dar să nu se uite că Sergiu Nicolaescu a fost părintele nostru, al cascadorilor, el a fost cel care ne-a întreținut visurile și Zborul!
În același an, am primit și Atestatul de Cascador Acrobat. În circ, am fost singurul acrobat din Europa care a prins partenera în saltul pe sârmă de la 7 metri. În anii ‘90, după Revoluție, s-a înființat prin decret prezidențial, Asociația Cascadorilor Profesioniști, eu fiind membru fondator în 3 Asociații de Cascadori.
Pentru mine, această Școală a fost ca o pregătire militară. Bunicul patern a fost ofițer în Școala de Război de la Sibiu, Artilerie grea. Iar cel matern, sergent la Cavaleri. Așadar, e în sânge această pornire care la mine s-a transformat în apropierea de cascadorie. Am făcut înot de performanță, multicampion național la Școala Sportivă Nr.2, sub îndrumarea marelui antrenor Ion Codreanu. Intrarea în cascadorie s-a petrecut la Turnul Severin, unde Viorel Plăvițiu m-a remarcat; apoi, mi-a testat la Buftea: reacțiile, psihicul, anduranța la efort. Și de aici a pornit totul.”
Ne amintește Mihai, cu nostalgie în glas, și de celelalte 2 mari Școli înființate de Sergiu Nicolaescu, “Dacii” și “Mihai Viteazul”.
“Rămâne interogația retorică: va mai avea vreodată România șansa unei asemenea mari Lucrări? Nu sunt foarte optimist în această direcție, dar cine știe...? Poate ajută Dumnezeu. Pentru că în Bogdan (Jianu) am simțit dintru început puterea de a duce mai departe munca lui Sergiu. Susținere financiară să existe doar.
Lângă “Lupii Albi” am ajuns chiar de la început, la Craiova, 2013, pentru întâiul spectacol “Mihai Viteazul”. A fost frumos să colaborez atunci și cu Radu Pietreanu. Dar întâlnirea cu Bogdan Jianu a produs ceva acolo, în mine, adânc, ce nu pot explica în cuvinte. Apoi, la Târgoviște, la Zilele Cetății, am întâlnit întreaga echipă: Vlad Miriță, Liviu Subțirică, Alina Dumbravă și toți colegii actori.
“De acum încolo, unde sunt eu, este și Ungureanu!”
Bogdan Jianu
La spectacolul “Iancu Jianu”, ne-am “lipit”, cum se spune. Pentru acel eveniment, Bogdan a dorit să arătăm publicului o luptă reală. În timpul spectacolului, Bogdan era singur pe centru și atunci am simțit să intru așa, fără improvizare, să mă lupt cu Jianu în fața publicului. Am avut și cascade, căzătură de pe cal, totul a ieșit frumos, real. Apoi, într-un alt moment, la Bușteni, Castel Cantacuzino, stabiliserăm cu Bogdan așa: “Vor fi în program bătăi, rupere de mese, iar eu voi veni la tine și tu mă arunci în sus și vei rupe o masă cu mine.” Bogdan: “Ești sigur? Te arunc pe tine?”, I-am spus: ”Lasă așa, mergi pe mâna mea!” Și așa am făcut, Bogdan a fost de acord, m-a ridicat în sus, a rupt masa cu mine.... Mult mi-a plăcut acea scenă !
După spectacol, toți eram bine, nimeni rănit (pentru că și acest fapt este esențial, când se lucrează cu cascade, efecte speciale, să fim toți întregi la final), s-a organizat o masă mare, la care Bogdan m-a invitat și pe mine și a spus: “De acum încolo, unde sunt eu, este și Ungureanu!”
Acele cuvinte m-au emoționat enorm, a fost mult pentru mine, un om care, trecut prin atâtea, nu mă înmoi așa ușor. Cu 3 vorbe, Bogdan mi-a atins sufletul. Din acea clipă, am știut că, indiferent unde voi fi și unde va fi el, indiferent dacă am cu ce sau nu, eu sunt lângă acest om! Fără așteptări, fără orgolii, direct și în adevăr, așa cum mă știu.
Lupii Albi sunt o Familie, indiferent de locul și distanța de timp la care reușim să ne adunăm, să ne vedem, crezul ne rămâne același, iar Codul de Onoare ne este sădit în inimă. Îmi amintesc cu drag de întâlnirea cu fiecare dintre ei.
O frumoasă amintire am și cu Liviu Subțirică. El e un artist mare, face niște poze extraordinare, de la el am și eu cele mai bune fotografii, de până și eu mă uit cu bucurie la mine. Ei, și la un moment dat, îl aud pe Liviu că întreabă: “Dar eu cu cine mă bat?” Aceasta pentru că, pe lângă faptul că se ocupa de fotografie, avea și rol în spectacol. Și eu i-am spus: “Cu mine te lupți!” Și am avut o scenă frumoasă de luptă cu Liviu, de ne-au felicitat și Bogdan și Vlad (Miriță). Așa a început și prietenia mea cu Liviu.
Apoi cu Adi, Adrian Curpene, am și cu el strașnice amintiri. Una dintre ele este de-a dreptul plină de umor, având în vedere zona de tensiune în care noi ne desfășuram evenimentele. Într-un spectacol la Mărășești, la Mausoleu, de 1 Decembrie ( Mărășești 1917), aveam un moment în care eu, german fiind, urma să fiu incendiat cu un aruncător de flăcări, de către Adrian. Pentru că așa, arzând, să mă rostogolesc până ajungeam la picioarele generalilor. Adrian are față de noi toți un comportament foarte protector, indiferent că este vorba de copii sau de noi, ceilalți. Și îi spun: “Dă-mi foc!” “Nu pot! Dacă te arzi?!” Eu: “Dă-mi foc!” Și mi-a dat. S-a aprins costumul și m-a ținut focul lui Adrian de la Mausoleu de sus, fix până am ajuns jos, unde erau generalii. Când l-am privit pe Bogdan în ochi și l-am simțit mulțumit, am știut că a ieșit ce trebuie.
La spectacolele Lupilor Albi, publicul trăiește lângă noi, cu noi, tresaltă la fiecare mișcare, la fiecare cascadă. Îi simți că se transpun acolo, în fapt. Ni s-a întâmplat deseori ca, după eveniment, să vină din public străini la noi, nu doar români, să ne felicite. Au fost de-a lungul timpului și oameni de film, regizori, actori. Ne felicită și ne mărturisesc că ei așa ceva nu au mai văzut. Pe trăite. Știu că se fac în filme tăieri de cadre, retușuri, etc...dar la noi totul se întâmplă ad-hoc. Adrenalina e la maxim și pentru noi, cei din spectacol, dar și pentru spectatori. Odată, întrebau niște americani de mine, că m-au văzut în lupte, apoi, eu căzând de pe cal, erau ferm convinși că m-a luat salvarea după spectacol. “Uitați-l la noi, la masă! E aici!” le-a fost răspunsul, din partea colegilor mei.
Sunt pasionat de turnir și păstrez această tradiție a turnirului în mine. M-am documentat mult în acest sens, să știu cum se pregătesc caii, cum arată un spectacol medieval cu adevărat, cum se luptă pedeștri, cu schițe realizate pentru ca totul să fie în linie. Aceeași grijă pentru detaliu am observat-o și am admirat-o mult și la Bogdan. Ca regizor, ca actor. De aceea am primit reacția totală de apropiere și de recunoștință din partea publicului, pentru că munca în echipă este mereu mult sudată. Fiecare își cunoaște rostul și locul.
În ceea ce privește cascadele, sunt luptele cu sabie sau fără, luptele de pe cai, urmate sau nu de căzături de pe cal. Cascadele sunt pregătite prin antrenament, totul este calculat. Eu, când trebuie să cad de pe cal, nu cad la întâmplare, ci calculat, într-un loc anume. La fel, când trebuie să lupt, îmi calculez fiecare unghi în care dau cu sabia, astfel încât fiecare lovitură să pară reală. De aceea, am studiat mult luptele cu săbii. Și încă învăț. Reflexele...da, e foarte important să le ai, dar degeaba există dacă nu sunt puse în valoare.
Sergiu (Nicolaescu) ne repeta mereu că la cascadele de cădere, nu îl interesa cum cădeai, ci cum aterizai. Trebuie să știi cum cazi, în așa fel încât nici să nu pari o marionetă, dar să îți și protejezi plămânii. La Sinaia, am avut o scenă în cadrul spectacolului dedicat Primului Război Mondial, cu Bogdan Jianu și Adrian Curpene, în care eu urma să fiu împușcat și să cad de la balcon, rupând o masă. Frumoasă mișcare a fost și atunci.
“Aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie,
căzăturile te educă și în viață!”
Mihai Ungureanu
Mă uit la Lupii cei tineri, la copii, care s-au adunat în jurul nostru odată cu nașterea Școlii de la Târgoviște. Le-am spus și lor, tot ce fac și ridic, fac cu inima. Nu pot altfel. Și nici nu vreau să mă schimb vreodată. Îmi doresc să am iar șansa de la viață să îi învăț tot ce știu pe acești tineri, tot ce am adunat în timp, toate tainele acestei meserii pe care și eu le-am primit de la cei mai mari decât mine. Îmi doresc să le insuflu dragostea de cai, de călărie, de disciplină. Fără disciplină, nu se poate întreprinde nimic în viață. Să îi învăț cum să cadă din galop, cu funii.
Plus că, trebuie adăugat ceva: aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie, în film sau spectacol, căzăturile te educă și în viață. Înveți, te călești să cazi mereu (sau aproape mereu) în picioare. Dar pentru aceasta, trebuie omorâtă teama.
Iar lucrul cu caii este mai mult decât o școală, e o terapie pentru noi, ca oameni. Noi avem nevoie de ei în spectacole, e adevărat, dar legătura care se naște între om și cal, până la spectacol, este fenomenală. Amintesc aici un episod tragic-comic totodată. Eram internat într-un spital acum ceva vreme și echipa de doctori mi-a trimis și un doctor psiholog care să discute cu mine despre tratamentul pe care-l voi urma. După ce am stat de vorbă cu doctorul, îmi spune: “Domnule Ungureanu, eu am fost trimisă la dumneavoastră, dar observ că mă ajutați mai mult dumnevoastră pe mine, s-au schimbat rolurile.” Cam așa este și cu caii. Ei te ajută mai mult decât îi ajuți tu pe ei, te ajută nu doar să tânjești după libertate, ci să o și atingi. Prin cal, ajungi să te cunoști pe tine însuți mai adânc, iar el devine un prieten și un martor al schimbării sau al redescoperirii tale ca om. Calul îți simte starea înainte ca tu să te apropii de el, așa că este esențial ca echilibrul tău să îl unești cu spiritul calului. Pentru că noi toți așa ne raportăm la ei, ca la niște camarazi de luptă și de arme, nu ca la simple animale. Iar pentru ca în spectacole să iasă cascadele perfect, este fundamental ca această legătură de suflet om-cal să funcționeze a priori.
Îmi sunt dragi acești copii și îmi doresc mult mai mult pentru ei, să crească și să rămână demni, de neclintit. Să nu se ducă cu valul. Cascadoria e Școală grea, dar frumoasă. Și eu am învățat de la cascadorii cei bătrâni, luptam cu ei, trăiam alături de ei. De atunci a intrat reflexul în mine, din lecțiile și îndrumările lor, pentru că mereu îmi aminteau că o luptă bună este doar atunci când ea pare 99% reală.
“Când mă loveau (bătrânii), mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, îi simțeam că mă obligau să mai cad.
Să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic.
Și din cascadă, dar și în viață.”
Bătrânii m-au învățat cum să țin sabia, cum să privesc, ce atitudine să am și tot de la ei am primit cea mai puternică lecție dintre toate: repetiția e mama învățăturii. Tot ei mi-au ținut primele lecții despre înfrângerea fricii. Când mă loveau, mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, dar îi simțeam că aproape mă obligau să mai cad. Ca să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic. Și din cascadă, dar și în viață!
Vreau să dau TOT din mine spre ei, toată această învățătură dobândită. Nu vreau să se piardă nimic, pentru că este adevărată comoară în ce am primit de la greii acestei ramuri. Înainte de spectacole, avem programul de încălzire, apoi vine reprezentația. Dar după spectacol, ne adunăm cu toții și ne regăsim...noi pe noi înșine, Familia.
Deseori stăteam și îl observam pe Bogdan, cum se raportează la acești copii, cum îi privește și mă emoționează dragostea lui de tată pentru ei. Nu le este frate, nici mentor, nici profesor, cât le este tată. Iar mie, un frate adevărat/ E fratele meu mai mic de ani, dar bătrân în înțelepciune.
Legat de credință, nu pot spune multe decât că îl port pe Dumnezeu în piept. Îl duc cu mine pe unde merg. Și El merge alături de mine peste tot. Am o vorbă, până și când urc pe cal, eu spun așa: “Eu, când mă urc pe cal, spun rugăciunea <Tatăl nostru>! Și din acel moment, oricât de nepregătit este calul, știu că va trece cu mine și prin foc. Nu mă rog în multe cuvinte, dar am un crez al meu, să fiu în adevăr și just, corect cu mine însumi, cu valorile zidite în mine de-a lungul anilor și mai ales, drept cu cei din jurul meu.
Relația mea cu Bogdan este din priviri, așa am ajuns după cei 7 ani. Îl înțeleg și mă simte. Eu, când ajung într-o locație, simt locul, văd în clar harta a ceea ce se poate face acolo. Acolo se va purta o luptă, acolo așezăm tronul, dincolo se pot desfășura cascade, acolo putem avea explozii. În astfel de spectacole cum le avem noi, Lupii Albi, fiecare metru de pământ este valoros. Stabilim împreună cu Bogdan cum se desfășoară luptele, ca să umplem golurile de teren, unde amplasăm camerele. Avem explozii anticipate, verificate în cele mai adânci detalii, cu o colaborare strânsă cu echipele de pirotehniști înainte. Și toate se desfășoară în fața oamenilor și uneori și printre ei. Totul pare extrem de real, dar noi, pentru a pregăti acest efecte, de veridicitate, avem pregătiri serioase, testări, antrenamente, documentare. Scenele de foc sunt sutele de cascade, mai ales cele cu cai.
Ce oferă Lupii Albi? Oferim ceea ce oamenii nu mai văd, copiii nu mai cunosc, nu li se mai spune, nu mai citesc, nu li se mai arată, arătăm o istorie vie. Iar cascadele sunt sarea și piperul, ele țin inima sus, alături de dialogul dintre actori, decor și datele istorice. Iar Bogdan a înțeles perfect acest adevăr, ca și Sergiu, de altfel. Doar că posibilitățile financiare de acum nu mai permit desfășurarea acestei proiecte așa cum se implementau cu decenii în urmă. Iar rolul cascadorului este complex. E cu mult mai mult decât ce se vede la suprafață, în spectacol. E nevoie de foarte multă muncă, ore de repetiții, sacrificii de timp și nu numai. Cascadorul trebuie să scoată actorul din acțiunile tensionate, să îl pună în valoare, dar are în același timp și scenele lui separate în care trebuie să dea tot.
Oamenii vin și respiră aceeași Stare cu noi, realizează că nu e doar atmosfera de film, e ceva și mai puternic, pentru că ei înșiși participă în spectacol prin emoțiile, trăirea lor. Până și muzica o resimt altfel.
“Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare.”
Mihai Ungureanu
Este o stare anume pe care o simt când ne adunăm și cu toții purtăm vestele de piele cu Lupul alb, simbolul nostru. Nu e laudă, este sentimentul care mă locuiește și de care sunt sigur că sunt toți conștienți. Avem sau nu avem activitate, spectacole, unitatea rămâne, noi suntem Unul. E ca pe vremuri, e acel aer de Haiducie ce se păstrează viu între noi, deși suntem departe de a avea traiul haiducilor de altă dată.
Îmi este dor de acele momente, ale noastre, de pe Valea Voievozilor, Dealul Mânăstirii, este un dor ce doare, Irina. Pentru că mult suflet a pus fiecare dintre noi în acea Vatră a noastră, unde ne adunam, ne antrenam, aveam dispute, ne împăcam, ne bucuram, toate se derulau acolo.
Nu sunt un suflet care să se desprindă de ceea ce inima alege. Având în vedere trecutul și meseria mea, puteam oricând să plec definitiv din țară, mai ales în perioada în care lucram cu Sergiu Nicolaescu și traversam țări. Dar simțeam că dacă plec, rup din mine. Acum, unde stăm și povestim, sunt la 600 km de București, în acest sătuc al județului Cluj care mie îmi dă viață, aici îmi încarc bateriile pentru lumea ce mă așteaptă în București. Mulți mi-au spus: “Ia, Mihai, pământ mai aproape de București! De ce să faci atâta drum până acolo? Uite, nu am putut! Așa am simțit, așa am ales, după cum mi-a spus inima. Aici, în acest sat, Secuieu, a trăit ultimul haiduc al țării. Aici. În sat, sunt 2 case în care au trăit cei de pe urmă haiduci adevărați!
La fel e si cu Lupii Albi. Fac parte din haita, iar haita face parte din mine. Am colaborat cu multe echipe de-a lungul anilor și din țară și din afară, dar nu am simțit să mă alătur. Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare, cum nu se întâmplă în viața unui om decât rar sau poate niciodată. Dincolo de specialist, eu am văzut Omul. Bogdan m-a simțit cu acel Simț anume pe care-l are, de a citi oamenii, a avut încredere în mine și m-a lăsat să fac ce vreau, m-a apreciat.
“Pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere!
Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!”
Mihai Ungureanu
Ce m-a atins direct în suflet a fost că Bogdan a avut deseori ocazia de a alege între un produs și altul, între mine și alții, și m-a păstrat lângă el, așa cum sunt, cu bune și cu mai puțin bune. Pentru aceasta, îi port recunoștință. Îmi e lipit inimii. Și mai simt ceva, Irina, și o voi spune direct: pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere! Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!
De aceea, am un vis. Să renască Școala noastră, ca pasărea Phoenix. Să se împlinească un traseu pe care i l-am împărtășit lui Bogdan, odată... Mi-e dor, Irina, să retrăim măcar la cote mici haiducia, acea libertate aparte, așa cum se mai poate trăi ea astăzi, cu nostalgia vremurilor apuse. Să plecăm cu caii, călare, din Târgoviște, spre Dealul Mânăstirii, într-o plimbare prin pădurea superbă, să le povestim turiștilor despre istoria acestor pământuri, apoi să facem popas pentru o masă haiducească la ceaun, cu foc de lemn.
Foc adevărat în jurul căruia să ne adunăm; și foc în noi. Acesta îmi e visul nemistuit.
Și știu, atunci când Bogdan va spune: “Nenicu, hai!”, eu voi fi acolo, lângă el și în mijlocul Lupilor Albi. Pentru că acolo îmi e Vatra inimii.”
Mihai Ungureanu