Legat de credință, nu pot spune multe decât că îl port pe Dumnezeu în piept. Îl duc cu mine pe unde merg. Și El merge alături de mine peste tot. Am o vorbă, până și când urc pe cal, eu spun așa: “Eu, când mă urc pe cal, spun rugăciunea <Tatăl nostru>! Și din acel moment, oricât de nepregătit este calul, știu că va trece cu mine și prin foc. Nu mă rog în multe cuvinte, dar am un crez al meu, să fiu în adevăr și just, corect cu mine însumi, cu valorile zidite în mine de-a lungul anilor și mai ales, drept cu cei din jurul meu.

Relația mea cu Bogdan este din priviri, așa am ajuns după cei 7 ani. Îl înțeleg și mă simte. Eu, când ajung într-o locație, simt locul, văd în clar harta a ceea ce se poate face acolo. Acolo se va purta o luptă, acolo așezăm tronul, dincolo se pot desfășura cascade, acolo putem avea explozii. În astfel de spectacole cum le avem noi, Lupii Albi, fiecare metru de pământ este valoros. Stabilim împreună cu Bogdan cum se desfășoară luptele, ca să umplem golurile de teren, unde amplasăm camerele. Avem explozii anticipate, verificate în cele mai adânci detalii, cu o colaborare strânsă cu echipele de pirotehniști înainte. Și toate se desfășoară în fața oamenilor și uneori și printre ei. Totul pare extrem de real, dar noi, pentru a pregăti acest efecte, de veridicitate, avem pregătiri serioase, testări, antrenamente, documentare. Scenele de foc sunt sutele de cascade, mai ales cele cu cai.

Ce oferă Lupii Albi? Oferim ceea ce oamenii nu mai văd, copiii nu mai cunosc, nu li se mai spune, nu mai citesc, nu li se mai arată, arătăm o istorie vie. Iar cascadele sunt sarea și piperul, ele țin inima sus, alături de dialogul dintre actori, decor și datele istorice. Iar Bogdan a înțeles perfect acest adevăr, ca și Sergiu, de altfel. Doar că posibilitățile financiare de acum nu mai permit desfășurarea acestei proiecte așa cum se implementau cu decenii în urmă. Iar rolul cascadorului este complex. E cu mult mai mult decât ce se vede la suprafață, în spectacol. E nevoie de foarte multă muncă, ore de repetiții, sacrificii de timp și nu numai. Cascadorul trebuie să scoată actorul din acțiunile tensionate, să îl pună în valoare, dar are în același timp și scenele lui separate în care trebuie să dea tot.

Oamenii vin și respiră aceeași Stare cu noi, realizează că nu e doar atmosfera de film, e ceva și mai puternic, pentru că ei înșiși participă în spectacol prin emoțiile, trăirea lor. Până și muzica o resimt altfel.

 

“Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare.”

Mihai Ungureanu

 

Este o stare anume pe care o simt când ne adunăm și cu toții purtăm vestele de piele cu Lupul alb, simbolul nostru. Nu e laudă, este sentimentul care mă locuiește și de care sunt sigur că sunt toți conștienți. Avem sau nu avem activitate, spectacole, unitatea rămâne, noi suntem Unul. E ca pe vremuri, e acel aer de Haiducie ce se păstrează viu între noi, deși suntem departe de a avea traiul haiducilor de altă dată.

Îmi este dor de acele momente, ale noastre, de pe Valea Voievozilor, Dealul Mânăstirii, este un dor ce doare, Irina. Pentru că mult suflet a pus fiecare dintre noi în acea Vatră a noastră, unde ne adunam, ne antrenam, aveam dispute, ne împăcam, ne bucuram, toate se derulau acolo.

Nu sunt un suflet care să se desprindă de ceea ce inima alege. Având în vedere trecutul și meseria mea, puteam oricând să plec definitiv din țară, mai ales în perioada în care lucram cu Sergiu Nicolaescu și traversam țări. Dar simțeam că dacă plec, rup din mine. Acum, unde stăm și povestim, sunt la 600 km de București, în acest sătuc al județului Cluj care mie îmi dă viață, aici îmi încarc bateriile pentru lumea ce mă așteaptă în București. Mulți mi-au spus: “Ia, Mihai, pământ mai aproape de București! De ce să faci atâta drum până acolo? Uite, nu am putut! Așa am simțit, așa am ales, după cum mi-a spus inima. Aici, în acest sat, Secuieu, a trăit ultimul haiduc al țării. Aici. În sat, sunt 2 case în care au trăit cei de pe urmă haiduci adevărați!

La fel e si cu Lupii Albi. Fac parte din haita, iar haita face parte din mine. Am colaborat cu multe echipe de-a lungul anilor și din țară și din afară, dar nu am simțit să mă alătur. Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare, cum nu se întâmplă în viața unui om decât rar sau poate niciodată. Dincolo de specialist, eu am văzut Omul. Bogdan m-a simțit cu acel Simț anume pe care-l are, de a citi oamenii, a avut încredere în mine și m-a lăsat să fac ce vreau, m-a apreciat.

 

“Pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere!

Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!”

Mihai Ungureanu

 

Ce m-a atins direct în suflet a fost că Bogdan a avut deseori ocazia de a alege între un produs și altul, între mine și alții, și m-a păstrat lângă el, așa cum sunt, cu bune și cu mai puțin bune. Pentru aceasta, îi port recunoștință. Îmi e lipit inimii. Și mai simt ceva, Irina, și o voi spune direct: pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere! Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!  

De aceea, am un vis. Să renască Școala noastră, ca pasărea Phoenix. Să se împlinească un traseu pe care i l-am împărtășit lui Bogdan, odată... Mi-e dor, Irina, să retrăim măcar la cote mici haiducia, acea libertate aparte, așa cum se mai poate trăi ea astăzi, cu nostalgia vremurilor apuse. Să plecăm cu caii, călare, din Târgoviște, spre Dealul Mânăstirii, într-o plimbare prin pădurea superbă, să le povestim turiștilor despre istoria acestor pământuri, apoi să facem popas pentru o masă haiducească la ceaun, cu foc de lemn.

Foc adevărat în jurul căruia să ne adunăm; și foc în noi. Acesta îmi e visul nemistuit.

Și știu, atunci când Bogdan va spune: “Nenicu, hai!”, eu voi fi acolo, lângă el și în mijlocul Lupilor Albi. Pentru că acolo îmi e Vatra inimii.”

Mihai Ungureanu