“Aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie,

căzăturile te educă și în viață!”

Mihai Ungureanu

Mă uit la Lupii cei tineri, la copii, care s-au adunat în jurul nostru odată cu nașterea Școlii de la Târgoviște. Le-am spus și lor, tot ce fac și ridic, fac cu inima. Nu pot altfel. Și nici nu vreau să mă schimb vreodată. Îmi doresc să am iar șansa de la viață să îi învăț tot ce știu pe acești tineri, tot ce am adunat în timp, toate tainele acestei meserii pe care și eu le-am primit de la cei mai mari decât mine. Îmi doresc să le insuflu dragostea de cai, de călărie, de disciplină. Fără disciplină, nu se poate întreprinde nimic în viață. Să îi învăț cum să cadă din galop, cu funii.

Plus că, trebuie adăugat ceva: aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie, în film sau spectacol, căzăturile te educă și în viață. Înveți, te călești să cazi mereu (sau aproape mereu) în picioare. Dar pentru aceasta, trebuie omorâtă teama.

Iar lucrul cu caii este mai mult decât o școală, e o terapie pentru noi, ca oameni. Noi avem nevoie de ei în spectacole, e adevărat, dar legătura care se naște între om și cal, până la spectacol, este fenomenală. Amintesc aici un episod tragic-comic totodată. Eram internat într-un spital acum ceva vreme și echipa de doctori mi-a trimis și un doctor psiholog care să discute cu mine despre tratamentul pe care-l voi urma. După ce am stat de vorbă cu doctorul, îmi spune: “Domnule Ungureanu, eu am fost trimisă la dumneavoastră, dar observ că mă ajutați mai mult dumnevoastră pe mine, s-au schimbat rolurile.” Cam așa este și cu caii. Ei te ajută mai mult decât îi ajuți tu pe ei, te ajută nu doar să tânjești după libertate, ci să o și atingi. Prin cal, ajungi să te cunoști pe tine însuți mai adânc, iar el devine un prieten și un martor al schimbării sau al redescoperirii tale ca om. Calul îți simte starea înainte ca tu să te apropii de el, așa că este esențial ca echilibrul tău să îl unești cu spiritul calului. Pentru că noi toți așa ne raportăm la ei, ca la niște camarazi de luptă și de arme, nu ca la simple animale. Iar pentru ca în spectacole să iasă cascadele perfect, este fundamental ca această legătură de suflet om-cal să funcționeze a priori.

Îmi sunt dragi acești copii și îmi doresc mult mai mult pentru ei, să crească și să rămână demni, de neclintit. Să nu se ducă cu valul. Cascadoria e Școală grea, dar frumoasă. Și eu am învățat de la cascadorii cei bătrâni, luptam cu ei, trăiam alături de ei. De atunci a intrat reflexul în mine, din lecțiile și îndrumările lor, pentru că mereu îmi aminteau că o luptă bună este doar atunci când ea pare 99% reală.

 

“Când mă loveau (bătrânii), mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, îi simțeam că mă obligau să mai cad.

Să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic.

Și din cascadă, dar și în viață.”

 

Bătrânii m-au învățat cum să țin sabia, cum să privesc, ce atitudine să am și tot de la ei am primit cea mai puternică lecție dintre toate: repetiția e mama învățăturii. Tot ei mi-au ținut primele lecții despre înfrângerea fricii. Când mă loveau, mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, dar îi simțeam că aproape mă obligau să mai cad. Ca să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic. Și din cascadă, dar și în viață!

Vreau să dau TOT din mine spre ei, toată această învățătură dobândită. Nu vreau să se piardă nimic, pentru că este adevărată comoară în ce am primit de la greii acestei ramuri. Înainte de spectacole, avem programul de încălzire, apoi vine reprezentația. Dar după spectacol, ne adunăm cu toții și ne regăsim...noi pe noi înșine, Familia.

Deseori stăteam și îl observam pe Bogdan, cum se raportează la acești copii, cum îi privește și mă emoționează dragostea lui de tată pentru ei. Nu le este frate, nici mentor, nici profesor, cât le este tată. Iar mie, un frate adevărat/ E fratele meu mai mic de ani, dar bătrân în înțelepciune.