“Când mă gândesc la câte momente de o covârșitoare complexitate lăuntrică am trăit în această Familie a Lupilor, îmi e greu să descriu în cuvinte cu maximă acuratețe. Dintre toate rolurile pe care le-am avut, cel mai greu și mai puternic ca impact sufletesc, rămâne Mihai Viteazul, care întâmplător sau nu, mi-a fost din copilărie, foarte aproape de suflet. Mai mult decât alți domnitori, m-a copleșit și m-a marcat personalitatea lui.
Pare incredibil până și pentru mine, dar vă voi povesti un episod din copilărie. Eram mic și am visat că eram Mihai Viteazul, luptam cu turcii, iar confruntarea se desfășura în curtea școlii, la Târgoviște. Eram eu, pe cal, cu toată oastea în jur. Un vis mai real decât realitatea însăși, trăit la o intensitate maximă. Tot visul s-a terminat brusc când m-am întors către dreapta și am simțit că mi-a venit un topor direct în cap, de la un turc. Am zis că... gata, am murit. Culmea este că m-am trezit speriat și îmi curgea sânge din nas. Atât de puternic l-am trăit, încât lovitura turcului din vis s-a transmutat în planul real. Să ajung ca, peste ani, să intru în pielea voievodului, tot la Târgoviște, iar curtea școlii să-mi fie atât de aproape de Curtea domnească, a fost incredibil.
Trebuie să recunosc, mi-a fost foarte greu să joc acest rol. Personalitatea voievodului e copleșitoare. La început, nu știam cum să îl asimilez, să-l exprim. Întotdeauna am avut acest gând: ce ar zice Mihai dacă s-ar uita la mine, cum îl interpretez pe el? Am luat foarte în serios rolul. Toți colegii m-au susținut, m-au ajutat, au avut răbdare cu mine, mi-au dat tot suportul lăuntric de care aveam nevoie. Subliniez aici un aspect: este foarte important pentru tine, ca stare, ca actor, să simți că cei din jurul tău se implică pentru tine, că te asimilează ca personaj, că primești încrederea lor. Nu aș fi putut juca acest rol fără sprijinul lor. Primele repetiții au fost grele, dar apoi lucrurile s-au așezat și toate au funcționat așa cum trebuia. Bogdan era acolo stâlp pentru toți.
Dar recunosc, am rămas și cu o durere. Mi-ar fi plăcut mult să trăim într-un context să fi putut realiza un film adevărat, la cote înalte, pentru că această Echipă, această Familie de suflete, poate duce filme istorice mari. Dacă am fi trăit în contextul în care a fost generația de actori de dinainte de Revoluție, generație care ne-a lăsat toate comorile de filme istorice, cu mijloacele tehnice de acum, se putea face ceva colosal.
În acea vreme, era și o decizie la nivel de stat. Li se punea la dispoziție tot necesarul și ei au creat. Și ce au creat! Filmul “Mihai Viteazul” a fost un film cu resurse foarte mari și, folosite cum trebuie, a ieșit ceva minunat. Toate oștile, valahii cu turcii, erau soldați în termen. Au venit la ordin, erau instruiți să respecte o disciplină.
E o mâhnire adâncă în mine, pentru că la noi nu se găsesc fonduri pentru asemenea Lucrări mari, care dăinuie, trezesc și educă generații. Trece timpul, iar Bogdan poate face foarte multe! Este un Om dăruit, cu o capacitate imensă de sacrificiu, un om care trăiește prin ceea ce face și își iubește curat și sincer semenii. Însă, vreau să rămân optimist. Să cred în Dumnezeu, că poate ne ajută să avem și așa ceva. Nouă ne trebuie mai multă credință și abnegație. Iar eu cu acest gând rămân, ca vom reuși să vedem împlinit și acest mare proiect. Adevărul istoric, generațiile tinere îl merită.
Întorcându-mă la firul poveștii propuse de tine, Irina, îmi amintesc că la prima filmare încărcătura de emoție a fost atunci de nedescris. Nu pot explica, însă, această trăire. M-am gândit mereu la dimensiunea momentului istoric, care e copleșitoare.
Recomandările noastre
