Această sărbătoare creştină a Sf. Ilie a fost suprapusă, ca mai toate sărbătorile creştine, pe suportul unei vechi sărbători europene. "Această suprapunere, uneori înlocuire de zei şi sărbători este proprie religiilor orientale, intolerante şi inflexibile" spunea Mircea Eliade.
Traco-geto-dacii îl sărbătoreau astăzi pe meşterul Dabatopeios, la o lună de la solstițiul de vară. "Dabatopeios se recomandă drept "zeul-dibaci" meşterul sacru capabil să potrivească metalele şi să folosescă focul în scop metalurgic." (Mitologia Tracilor, Sorin Paliga, 2008)
Dar dacii aveau multe denumiri pentru foc, aşa cum tibetanii au multe denumiri pentru zăpadă. De exemplu două dintre ipostazele focului s-au păstrat şi în limba română: "pur", în "pururi, pururea" este focul etern al Cosmosului, al stelelor şi al Soarelui; "vatră" este focul casnic, plasma domestică, care ne încălzeşte, coace pâine şi făureşte armele din metal, focul îmblânzit de marele zeu Dabatopeios. "Zbel" sau "geb" sunt forme nepăstrate în limbile moderne, dar provin din Zbelsurdos sau Gebeleizis, este focul zeilor, poate fulgerul, poate focul Elm, sau efectul Corona sau cine ştie ce "armă radiantă".
Era mare sărbătoare la daci şi ţinea, cum altfel, trei zile. Se strângeau tinerii de peste tot ca să se cunoscă, să se promită unul altuia, să lege prietenii şi chiar căsătorii. Acum se făureau armele din bucăţile de fier meteoric sau din vinele găsite prin mine şi peşteri. Numai armele se puteau făuri din metal, era strict interzis să lucrezi pământul cu metal pentru că "se spurca". Iar păstorii îşi făceau treaba lor, trebuiau împărţite turmele.
Ne puteți urmări și pe Google News
Se spuneau poveşti la focul de noapte şi se făurea viitorul în spiritul drept, curajos, fără frică de moarte, dar şi petrecăreţ şi vesel al dacilor. Povești pe care, dacă o să avem timp, sănătate și pace, o să vă fac părtași și pe domniile voastre.
Recomandările noastre
