Pe 1 noiembrie 2019 a fost ultima zi de mandat rușinos la conducerea Comisiei Europene (CE) a luxemburghezului Jean-Claude Juncker, un personaj grotesc-controversat, ajuns președinte la vârful Uniunii Europene pe comploturi de culise, după ce fusese demis în țara sa pentru implicare într-un Stat Paralel cu servicii secrete și cartografiere a adversarilor politici.

Era timpul ca „echipa” lui Juncker să plece și Europa să respire. Dacă se va târî ca șerpii, dacă va sări ca broasca, dacă va țopăi ca Ludovic Orban la palatul Cotroceni și dacă va pluti ca finanțările Soros în mareea de „societate civilă” de la Bruxelles, nici atunci Juncker nu va afla ce dezastru lasă administrația sa ca moștenire: pivnița de vinuri de la subsolul Comisiei Europene este martor mut.

Faptul că unei administrații neo-marxiste 

.. precum cea condusă de Jean Claude Juncker, i-a fost încredințat un proiect cu fonduri imense numit Uniunea Europeană, cu toate că ar fi putut conduce cu greu o gară la Găești, ține desigur de mecanismul intim al „democrației” pan-europene, un mecanism blocat și lăsat fără o minimă filtrare a mediocrităților, adus în această stare după anul 2000, prin neo-liberalism și prin „filantropii” care îl finanțează. Jean Claude Juncker, căruia i-au stat alături pitici politici precum Frans Timmermans (Olanda) sau Federica Mogherini (Italia), a divizat UE în „Est” și „Vest”, a predat fondurile și conducerea UE unui grup de potentați globaliști, a ajutat sute de companii multinaționale să evite „legal” taxe pe teritoriul UE, a vegheat la „formarea” unei serii de roboței „multilateraliști” (a se citi globaliști) cu pretenții de lideri- al cărei demn reprezentant este și Klaus Iohannis în România, a sprijinit public Sisteme paralele crescute în acele state- membru UE considerate „neascultătoare”, a „combătut” recrudescența terorismului în Europa doar cu lozinci și cu supeuri, a provocat Brexitul britanic, a încurajat migrația ilegală dinspre state cu islamism radical ale Africii spre Europa, a uns un Procuror European (nota bene, Laura Kovesi) prin simple „negocieri politice”, a promovat băgătorii în seamă, judecătorii care slugăresc politic, voyeurismul politic și intriga de culise, a instituționalizat abuzul contra României prin Rapoarte MCV primitive dar a evitat cu umilință condamnarea regimului despotic Emmanuel Macron și represiunea sângeroasă a „vestelor galbene” din Franța. Pe mandatul lui Juncker, UE a fost ca o navă cu un singur marinar (Comisia Europeană), în timp ce națiunile au fost trimise să stea cocoțate pe ancoră, să nu murdărească puntea. Eventual, pe salarii uriașe, cea mai importantă funcție a comisarilor CE a fost să înlocuiască pilotul automat al navei, dacă se îmbăta.

Reamintim azi doar una 

… dintre „performanțele” Comisiei Europene, cu referire directă la faptul că Jean Claude Juncker și accesele de dictatură pe care le-a promovat Comisia sa au fost la originea Brexit-ului britanic, cu un mesaj transmis în clar de la Bruxelles: Uniunea Europeană este o închisoare din care nu poți să evadezi decât dacă slăbești suficient ca să ieși printre gratii. Antipatia cruntă dintre ex-premierul britanic David Cameron și Jean Juncker, dar și despotismul unor instituții „neo-liberale” ale UE (inclusiv curțile de magistrați CEDO și CJUE care nu au nicio problemă cu faptul că- pe principii de „multiculturalism”, un judecător „numit” poate să răstoarne voința unei majorități „alese”), au fost elementele care au catalizat grăbirea Referendumului pentru ieșirea Regatului britanic din UE.

Dacă-i vineri 13, e Juncker

Așadar, un lider UE, Jean Claude Juncker sfătuiește pe ex-premierul britanic, Theresa May, să organizeze alegeri care, ulterior, îi vor distruge acesteia majoritatea în Parlament, iar un ONG finanțat Soros presează în Justiție și trimite aprobarea Brexitului la Parlament, adică într-un loc unde se știa precis că Tratatul va rămâne mereu blocat. Lideri ai Opoziției britanice (precum Laburistul Jeremy Corbyn) au continuat breșa, în favoarea lui Juncker și și-au anunțat disponibilitatea pentru un alt Referendum: între tragic și grotesc, nimeni nu pare azi să mai fie interesat acum de decizia națiunii de la Referendumul Brexit (23 iunie 2016) când 17.4 milioane de britanici au votat pentru ieșirea țării din UE. Așa încât, singura opțiune la îndemână a Theresei May- încercuită la Parlament de un cor vocal de contestatari ( dar și a succesorului ei, Boris Johnson) rămâne deocamdată “no deal”, adică retragerea din UE fără niciun tratat cu blocul european, opțiune care este criticată de unii Conservatori și de Opoziție, pentru presupuse efecte negative pe care le-ar induce în economie.

Așa încât, s-a ajuns în prezent 

… într-o situație dragă sorosismului, în care o minoritate (parlamentarii britanici) pun sub risc o decizie a unei majorități (milioanele de votanți britanici care au votat pentru Brexit). Să reamintim aici că dacă negocierile pentru Brexit sunt azi blocate, acest lucru se datorează în mare măsură faptului că, în 2017, Curtea Supremă a Regatului britanic a decis că Tratatul cu UE va trebui aprobat și de Parlament: altfel spus, după votul popular organizat în 23 iunie 2016 de mediul politic, Acordurile negociate cu UE de Guvernul May (și ulterior de Guvernul Johnson) și de specialiștii lor, au fost permanent supuse dezbaterii și aprobării parlamentarilor, fapt care schimba fundamental situația. Acțiunea în Justiție care a culminat cu Decizia Curții Supreme fusese introdusă de Gina Miller (născută Singh), femeie de afaceri care apare ca descendentă a unei familii de indieni din îndepărtata Guyana britanică. În ianuarie 2017, Curtea Supremă decidea în favoarea Ginei Miller și ridica astfel, în fața guvernelor Conservatoare, provocări uriașe, fiindcă echipa de negociatori a Regatului și Guvernul său trebuiau acum să depășească nu doar exigențele UE, ci și ale propriilor partide parlamentare.

Chestia cu trestia: Juncker

În aprilie 2017, premierul britanic Theresa May convoca alegeri generale, cedând sugestiei făcute de președintele Comisiei Europene (CE), Jean Claude Juncker, că Partidul său (Conservator) avea nevoie de o majoritate parlamentară mai confortabilă decât cele 17 voturi de la acel moment, pentru “instrumentarea” Brexitului. Decizia a fost dezastruoasă: Conservatorii au pierdut prin alegerile din Iunie 2017 majoritatea parlamentară și au fost nevoiți să se alieze cu Partidul Democrat Unionist (DUP), un partid de buzunar din Irlanda de Nord care a acceptat alianța numai după ce Guvernul May i-a alocat de la buget 1 miliard de lire pentru circumscripțiile sale electorale. Sfatul lui Juncker costase scump nu doar finanțele țării, ci și evoluția dosarului Brexit.

Un haos dincolo de haos 

Dacă la acest lucru adăugăm că un ONG obținuse la Curtea Supremă a Marii Britanii ca Tratatul Brexit negociat de Guvern să fie aprobat și în Parlament, vom obține dimensiunea reală a haosului din Insulă: un haos alimentat prin multitudinea de opinii ale parlamentarilor britanici, prin intruziunea din exteriorul țării, prin numeroasele tabere formate, prin sforăriile, acuzele, scenariile, încleștările și atmosfera politică încinsă din legislativ. Astfel încât, la mică distanță de 29 martie 2019 – ziua inițială când Marea Britanie trebuia să iasă oficial din componența UE, cu amânările succesive, Tratatul Brexit este blocat la Parlament, fără nicio soluție previzibilă care să împace Conservatorii și Laburiștii. S-a ajuns astfel la soluția alegerilor din Decembrie 2019- Crăciunul ar trebui să lumineze aleșii poporului britanic. Și Theresa May, și Boris Johnson sunt acuzați că au pierdut controlul situației, iar Opoziția- condusă de Laburiștii lui Jeremy Corbyn – lucrează în tăcere pentru anularea Referendumului și eventual, pentru revenirea țării, printr-un alt vot public, la Uniunea Europeană (UE), împlinind astfel opțiunea taberei “globaliste”. Este doar o altă mostră a modului în care mafiotizarea decizională de la nivelul Comisiei lui Juncker permite (în numele “democrației”) anularea unui vot popular în favoarea “inițiativelor” unor “cluburi” economice și politice oculte din SUA și de la Bruxelles.

„Another day, another quid”

În plus, acțiunile anti-Brexit au ajuns azi la o anume “maturitate” în amploare și în consistența lor financiară: în februarie 2018, presa britanică relata că George Soros, cunoscut și ca “filantrop” în presa pro-globalistă britanică (gen “The Independent” sau “The Guardian”), donase 400 000 de lire britanice (453 000 euro) grupului “Best for Britain”, înființat de Gina Miller. Scopul declarat al organizației era anularea Referendumului, declanșarea unui al doilea vot național care să oprească Brexit-ul, dar și recrutarea de donatori ai Conservatorilor, pentru a slăbi poziția premierului May și a partidului său. Activista Miller a negat public orice legături cu Soros, dar dezvăluirile din “The Daily Telegraph” referitoare la apariția lui Soros pe malul Tamisei nu făcuseră decât să toarne gaz peste un material extrem de inflamabil și să stârnească revolta opiniei publice împotriva imixtiunilor externe.

La începuturile sale din 2016

… Referendumul Brexit avusese două motive majore: o adversitate cruntă între fostul premier britanic David Cameron și președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, respectiv eșecul lui Cameron de a renegocia cu partenerii din Uniune beneficiile pe care le primeau muncitorii UE și familiile lor în Regat și unele măsuri pentru reformarea colosului european, care tindea să se auto-devoreze și să își înghită membrii mai mici. Cele două motive au fost conectate puternic între ele, motivate eventual de sosirea și ascensiunea lui Jean Juncker în cadrul UE.

Țineți minte trei cuvinte: Juncker, Jean și președinte

Sosit la cârma CE din funcția de prim-ministru al Luxemburgului, unde fusese obligat să demisioneze în urma unui scandal cu servicii secrete și Stat paralel (scandalul serviciului secret SREL), Juncker a fost impus de “elite” la conducerea Executivului european în iulie 2014, în pofida opoziției britanice. A fost scânteia care a catalizat Brexitul. În 2015, când Conservatorii au câștigat majoritatea parlamentară la Camera Comunelor, Cameron a revenit și a confirmat demersul său mai vechi de a organiza un Referendum referitor la apartenența la UE. Anunțul venea pe fondul unor discuții tensionate cu leadership-ul Uniunii Europene, despre emigrație și beneficii primite de lucrătorii UE, despre birocrație UE, reducerea influenței Curții Europene de Justiție (CEDO) pe Curțile și Poliția britanice și pe tendința CEDO de a ignora suveranitatea națională a statelor membre, respectiv despre oferirea de puteri sporite statelor membre UE în raport cu capacitatea organismelor mamutului european de a emite legi ce nu pot fi combătute.

„O zi proastă pentru Europa”

În iunie 2014, David Cameron declara că ziua alegerii lui Jean Claude- Juncker în funcția de președinte al Comisiei Europene (CE) a fost “o zi proastă pentru Europa”: în 2019, la plecarea echipei Juncker, se poate spune că ex-premierul britanic a fost un vizionar. Dacă azi sunt rememorate “performanțele” duetului tragic Jean Claude Juncker (președinte)- Frans Timmermans (prim-vicepreședinte) la cârma CE, apare evident că David Cameron este confirmat cu prisosință: Comisia lui Juncker a facilitat migrația masivă și ilegală spre Europa dinspre țări africane cu radicalism islamic și terorism activ, a impus ca “instrument de lucru” un dublu standard jenant care a separat statele din Estul și Vestul Europei printr-o invizibilă frontieră numită “Europa cu două viteze” și a încercuit UE cu inamici publici- de la Israel și Statele Unite până la Rusia și China.

În același timp

… este vădit că politicile confuz-agresive ale Comisiei Europene pe negocierile cu Regatul britanic nu au intenționat decât să prezinte „votul Brexit” ca pe un stârv din care vor ciuguli ereții globalismului. Premierul britanic Boris Johnson se află sub o presiune uriașă, dar plecarea de azi a lui Jean Claude Juncker și a amatorilor din guvernul său „european”- care inflamau „spiritele socialismului” de pe Tamisa, i-ar putea ușura semnificativ misiunea. Brexitul britanic și toate eșecurile care, prin activitatea Comisiei Europene, au adus UE la un minim al prestigiului său intern și internațional, ar fi condus probabil, la sfârșitul clinic al UE: măcar s-ar fi putut spune despre Comisia lui Jean Claude Juncker că, dacă a decedat în timpul somnului, măcar a murit în timp ce făcea ceva ce-i place.

Preluare de pe Cristoiublog.ro