Are 160 de kile, doi metri și zece centimetri înălțime și 43 de ani. „Sunt producție ’76. An bun!”, râde Radu Rizea. Apoi, adaugă: „Somelierul, până de curând, era nenea ăla care-ți asorta vinu’ la ce mâncare ți-a ales. Asta era sarcina lui principală. A doua era să aibă grijă de pivniță”, explică specialistul. O dă pe bune: „Somelierul e un chelner cu școală!”. Și bate, o țâră, în retragere: „Mă rog, așa era…Somelierul de azi nu mai are aproape nicio legătură cu începuturile meseriei. E consultant, degustător-expert, comunicator, istoric și organizator de evenimente”. Zice că marea problemă pe care și-o pune toată lumea din HoReCa este dacă somelierul mai trebuie să fie legat de „glie”, adică de restaurant. E încă o dilemă.

Gigantul care-ți toarnă în pahar

Radu Rizea, până să se facă somelier, a fost, 20 de ani, ziarist. A debutat, la 17 ani, în Tineretul liber și a scris, ulterior, pentru Adevărul, Evenimentul zilei, Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Hotnews, vinul.ro și a avut, trei sezoane, și o emisiune la TVR despre cultura și civilizația luxului care se numea, cum altfel: „Pe picior mare”, că nu degeaba poartă pantofi cu numărul 48. Din ziarist specializat pe social/investigații a dat-o pe șpriț. Care-i legătura dintre cele două pasiuni? „Cre’ că ceea ce fac acu’ contribuie mai mult la educația oamenilor. Înainte să mă dedic exclusiv vinului și berii, ca reporter, făcea parte din fișa postului meu să țin mai mult la votcă. Mi s-a întâmplat să îmbăt un procuror care, dup-aia, mi-a dat acces la toate dosarele care mă interesau”, îl umflă râsul pe gigantul care ar fi putut să joace baschet în NBA, da’ n-a putut din cauza unor probleme cu spinarea.

Legenda somelierilor

Se joacă, neglijent, cu așa-numitul „tastevin”, adică chestia aia din argint care seamănă cu un linguroi au o scrumieră și pe care o poartă somelierii la gât, legată cu un lănțișor. Rizea te lămurește: „Etimologia cuvântului vine de la latinescul «sauma» care se traduce prin «desagă» sau «povară». Somelierul, acum o jumătate de mileniu, era cel care îi furniza vinul Papei, la Vatican sau, pe vremea când papalitatea  se mutase în Franța, la Avignon, în mijlocul podgoriei «Chateauneuf du Pare»”. Apoi, revine la „tastevin” și explică, pe înțelesul oricui, că, în scula respectivă se puneau câteva picături de vin și, dacă vinul se înegrea era semn că era otrăvit: „Așadar, somelierii au apărut în urma paranoiei suveranilor pontifi care se temeau că vor fi otrăviți”. Bine, „tastevinul” mai are și rolul de a verifica limpiditatea, aroma și, abia, la sfârșit, gustul vinului.

„Vinul bun se face în podgorii mici”

La întrebarea pe ce loc ar plasa vinurile românești, pe o scară de la unu la zece, Radu Rizea se scarpină în barba sa popească și conchide: „Le dau un cinci, de «trecere», să nu rămînă corigente”. Somelierul spune că, în prezent, podgoriile românești sunt la un nou început de drum: „Asta pentru că viile s-au replantat abia din anul 2000 și încă se mai replantează, iar ca o vie să ajungă la maturitate și strugurii să fie la calitatea necesară unui vin important e nevoie de 20 de ani”.

Radu Rizea spune că avem și cîteva vinuri de top, dar, din păcate, prea puține. Le enumeră, chit că s-ar putea supăra alți viticultori nenominalizați: „Stirbey, Domeniul Coroanei, Serve, Oprișor și Davino”. Bun, dar acestea sunt vinuri scumpe, nu prea la îndemâna consumatorului de rând. Ce s-a întâmplat cu vinurile din podgoriile noastre cunoscute, cum ar fi: Jidvei, Murtfatlar, Cotnari sau cele din Vrancea? Expertul dă din umeri și spune că sunt tot acolo unde le-a fost și le este locul: „Ele produc în continuare mult. Problema e că la viile întinse pe sute sau mii de hectare nu se aplică nici aceleași tehnici și nici aceleași reguli ca în podgoriile mici. Când ai o industrie nu poți să bibilești fiecare butuc în parte”.

Vinul de depresie și cel care te fericește

Somelierul continuă în aceeași notă, oarecum sumbră și accentuează că de când a apărut tehnologia modernă, începând cu anii ’90, e relativ ușor să faci un vin corect și decent: „Da’ nu de premiat! Ca să faci un vin de premiu e o muncă infinită. În podgorie și-n cramă se muncește 24 de ore din 24, timp de 365 de zile pe an. E foc continuu!”.

Radu Rizea e de părere că, în ultimii ani, s-a format un nucleu dur de băutori educați care știu ce să-și aleagă în funcție de toate circumstanțele, pe care le și detaliază: „ Aici nu-i vorba de ce mănânci acasă sau la restaurant. Vinul potrivit în momentul potrivit înseamnă să știi ce să bei într-o anumită zi a săptămânii sau la o anumită oră, în funcție de cât ai dormit, cît ești de fericit sau nefericit, cu cine ești la masă sau dacă bei singur. Uite, de pildă, un vin care te scoate din depresie e cel spumant. Și ăla care te adîncește în ea cel moldovenesc!”.

Ce a fost și ce a mai rămas din „coniacele” românești

Nu vrea să vorbească despre vinurile fraților noștri de peste Prut: „Sunt doar invidios ce au reușit să facă la nivel de imagine, cu un buget cu care în România poți să bei doar o seară într-un club de fițe”. Spune că vinurile lor nu sunt, neapărat, senzaționale: „Sunt cam ca ale noastre. Vinarsurile lor – sau cum le spune românul simplu coniacele – sunt în schimb mai remarcabile. Da’ și noi avem, la capitolul ăsta, niște «vîrfuri»: JAD-ul, de la Vincon, mă refer la alea de 25 și 28 de ani și Brâncoveanu XO, de la Alexandrion”.

Păi, ce s-a întâmplat cu marile noastre brand-uri: Murtfatlar, Jidvei, Drobeta, Miorița, Segarcea, nu alea de duzină, gen Unirea, care-s pentru salahori. Somelierul zâmbește, oarecum trist:  „Jidveiul și Miorița există, în continuare, și sunt chiar bune, la prețuri relativ accesibile. La Segarcea ultima oară s-a pus «coniac» în butoaie pe vremea Regelui. Drobeta nu mai e și Murtfatlarul e cu lacătul pe poartă.

Ca o concluzie, Radu Rizea e răspicat: „Mai am un singur dor: vin pe masa tuturor”.

Recuzita unui somelier care te îndeamnă să bei în funcție de ce mănânci e ușor intimidantă, că-ți vine să te arunci pe votcă, whisky sau bere: costum negru, cămașă albă, papion, șorț – tot negru sau roșu ca vinul de Bordeaux – și „tastevin”-ul atâtnat de gât, ca stetoscopul la doctori.

 

Te-ar putea interesa și: