Sunt voci în spațiul public care cred că singurul aspect bun al abundenței de candidați pentru prezidențiale ar fi acela că vor funcționa ca veritabile alegeri primare pentru primul tur. Cu cât mai mulți, spun ei, cu atât mai bine. Așa o fi. Dar chiar și așa, cei care urmăresc fenomenul politic în încercarea de a-și ”stabiliza” opțiunea electorală nu pot scăpa de un sentiment de profund dezgust față de felul în care politica a ajuns să arate, din orice parte ai privi-o, de felul în care cursa pentru Cotroceni arată: superficială, carnavalescă, un spectacol al vanităților și imoralităților cârpite.
Carnavalul alegerilor pentru cea mai înaltă poziție în Statul român ascunde dincolo de artificii, de măști, de saltimbanci și clovni, de fanfara triumfalistă a coloanelor de oportuniști politici (care stau în spatele unor catindați fără șansă doar ca să se vadă și ei la televizor, sperând să ciupească și ei ceva alături de idolii lor), dezastrul unei țări în derivă socială, morală, politică și cu o economie care funcționează inerțial. Spectacolul burlesc al alegerilor este menit să excite mulțimea în derivă, așa precum o face, cu program, a3, care inflamează spiritele rostogolind mesajul împotriva ”Regimului Băsescu” (plimbarea de la Cotroceni a fost un veritabil exercițiu de propagandă), iar în cealaltă barcă se rostogolește bârfa politică, scandalul permanent între catindați satisfăcând pulsiunile mulțimii ahtiată după scandal și uitatul pe gaura cheii.
Aceeași catindați păstrează liniștea când este vorba despre ponta (cu p de la plagiat) și dezastrul guvernării pesediste. Atunci când totuși se hotărăsc să sară la gâtul premierului o fac fără dinți, precum l-ar lovi cu o floare. Mitul Elenei Udrea singura care ar fi capabilă să sară la gâtul acestuia mi se pare o exagerare, ca și cum ni se spune că noi nu înțelegem nimic, că o cursă pentru Cotroceni e pe tupeu, că suntem proști și nu suntem informați, nu înțelegem noi cum e asta cu politica mare. Ni se servește mereu aceeași gogoașă potrivit căreia politica se face în culise și cu asta basta, indiferent ce vrea electoratul, indiferent de ce se vede cu ochiul liber. Electoratul a simțit că e luat de prost și de aia nici nu iese la vot, grija căzând pe umerii aparatcik-ului de partid pentru gospodărirea voturilor și procentelor. La rândul său, nici premierul nu are prea multe în arsenalul personal în afara de glumițele spuse din poziția unui veritabil narcisic, interior convins că e etern politic. Cu toate acestea, Dottore are în spate un partid întreg, un aparat de partid disciplinat și multe resurse la îndemână. Cum nu poate face 50+1 din voturile tuturor celor de pe liste, infiltrarea și ruperea liniei frontului celor din opoziție e metoda prin care ar putea smulge procentele necesare să îi asigure victoria. Penetrarea frontului a început de timpuriu. USL a fost doar o etapă, și oricum trăiește sub felurite forme și asta pentru că există o cutumă în politica de Dâmbovița și anume că nimic nu e definitiv îngropat în politică. Așa că se lucrează cu materialul clientului.
Catindatul opoziției este precum un personaj colectiv în care fiecare din componenți dorește ceva pentru sine, niciunul nefiind în stare să reprezinte o plajă largă a electoratului român, atât de largă încât să îi ia lui Dottore caimacul. Războiul vanităților a măcinat așa de tare opoziția încât frontul acesteia este slăbit și ușor de penetrat de un PSD care îi poate momi pe opoziționiștii (dreapta e prea mult spus) obosiți de un război lung.
Teatrul reconvertirii liberalilor la opoziție, la vechea lor luptă anti-PSD are o notă de comedie. Lipsa unei veritabile campanii de demascare a unei guvernări falimentare, felul în care PDL s-a topit în PNL, lăsându-se o liniște deplină, asigurând PSD o guvernare după bunul plac. Nu e doar lipsa unei campanii veritabile, dar și lipsa de chef de luptă al candidatului Klaus, chiar un fel de suferință a expunerii, a discursului. Eșecul PMP în a-și ține personalitățile alături, dar și a reuși să își îndepărteze orice șansă de a crește ca partid, cramponându-se doar de aparatcik. Mai mult, eliminarea lui Cristian Diaconescu, dincolo de faptul că se pot acoperi cu statutul partidului, arată de fapt comportamentul arbitrar, schimbările de politică internă în funcție de schimbările de dispoziție, de planul de afaceri. Felul în care l-au expus pe CD e cel puțin neserios. ”Unanimismul” de care se tot vorbește și care este în general fluturat de partide ca justificare a hotărârilor pe care le iau călcând în picioare altele arată precum o boală de nervi politică. Nu poți să iei pe cineva de mână, să îl urci pe scenă și apoi să îl faci cu ou și oțet. Nu uităm nici felul în care MRU s-a lăsat preluat de foștii lui trădători de guvernare și asta doar pentru a-și asigura posibile aranjamente personale, praful așezat pe o imagine gonflată politic și care s-a răsuflat. Ultimul dialog, de luni seara, dintre Crinul supărat pe Johanis schimbând amabilități cu Dottore e felul în care fostul președinte al PNL atrage atenția asupra sa. Declarându-se la unison cu Dottore nostalgici ai vremurilor glorioase, a USL, într-un fel de demers sadic Crin îl atenționează pe Neamț cum că el mai are abilități combinatorice care pot produce frisoane în PNL.
Ruptura dintre foștii colaboratori ai președintelui, precum dintre Monica Macovei și Elena Udrea, e măsura schizofreniei politice care a cuprins frontul opoziției. Faptul că Monica Macovei e singură în această campanie, deși este urmașa de drept a președintelui în proiectul Statul de drept, chiar dacă a rămas în PDL, arată tranșeele adânci care s-au săpat între politicienii care au luptat altădată umăr la umăr. Tranșee pe care le-au săpat orgoliile lor, ale tuturor. Sentimentul că niciunul dintre cei implicați în lupta politică împotriva PSD nu lasă de la el este măsura nebuniei politice de care s-au lăsat cuprinși cu toții. Faptul că Traian Băsescu a acceptat și chiar a împins izolarea sa până într-acolo încât a fost de acord ca Elena Udrea să candideze pe motiv de loialitate și nu pentru că ar rupe voturi din orice zonă politică arată slăbiciunea, orbirea și frica de trădare a președintelui. Frontul opoziției arată spart, dezorientat, zgomotos, laș, trădător, certăreț, superficial și rupt de electorat, astfel că te întrebi pe bună dreptate: în solda cui sunt acești soldați? Ai electoratului/cetățenilor nu sunt!
Notă: Coloana a cincea (Quinta columna) este denumirea dată agenturii generalului Franco și care activa în Republica Spaniolă în perioada războiului civil dintre 1936 – 1939. În prezent, această expresie desemnează orice agenți secreți ai dușmanului (spioni, teroriști, diversioniști, provocatori, agenți de influență).
Recomandările noastre
