Prădătorii sexuali, o sintagma care revine din ce în ce mai des în ultimele zile. Scandalul de la SNSPA are o parte spectaculoasă, dar trebuie marcat și de câteva explicații, exclusiv EVZ. Ce îi încurajează, cum pot fi descurajați.

Tăcerea victimelor, lipsa responsabilității autorităților, normele tradiționale de gen și valorile patriarhale contribuie la normalizarea agresiunii și a devalorizării femeii. Acest context social, nu numai că permite prădătorilor sexuali să-și facă de cap nederanjați, dar poate chiar încuraja indirect comportamente care duc la infracțiuni sexuale. Și adevărate tragedii...

Din punct de vedere psihologic, motivația din spatele faptelor unui prădător sexual este dorința de putere și control asupra victimei, iar în cele mai multe cazuri această dorință se naște din neputință pe alte planuri. Acest aspect justifică numărul mare de cazuri de hărțuire sexuală și abuz din instituții academice și de la locul de muncă, dat fiind faptul că elevii, studenții sau angajații se află în poziții inferioare față de profesori, respectiv șefi.

Există o oarecare ironie în faptul că, în ultimii ani, infracțiunile sexuale par să apară tot mai des în instituțiile de învățământ care se presupune că ar trebui să ofere educație și siguranță pe plan mental și fizic studenților și elevilor. Însă, deși cazurile de abuz sexual în școli și instituții par sa iasă la lumina abia acum, această problemă nu este sub nicio formă una nouă.

Prădătorii - o realitate cotidiană

Potrivit unui studiu exploratoriu realizat de centrul FILIA în 2015, în care s-a lansat un chestionar anonim în 42 de universități din țară, 1 din 2 femei care au completat chestionarul au confirmat prezența hărțuirii sexuale în universități. Jumătate din respondenți au susținut și că cea mai buna metoda prin care această infracțiune poate fi combătuta este prin includerea unor sancțiuni pe măsură.

Cinci ani mai târziu, în 2020, Centrul FILIA a lansat un al doilea chestionar în mediul academic din care a reieșit că 30% dintre persoanele care au răspuns au fost victimele hărțuirii sexuale cel puțin o dată. Cifrele acestea nu par să fi atras atenția autorităților, dat fiind faptul că până în anul 2023 legea nici măcar nu incrimina hărțuirea sexuala din școli și universități, ci doar cea de la locul de muncă. Să ne mai surprindă numărul de cazuri de abuz sexual în mediile academice și gravitatea lor? Să ne mai mire faptul că numărul de violuri înregistrate la nivel național a fost în continuă creștere între 2015 și 2022 ?

Să luăm drept exemplu un caz actual, pe domnul profesor Bulai care, potrivit declarațiilor unei foste studente, s-a bucurat mulți ani de ignoranța autorităților privind hărțuirea sexuala în universități. Cazul din anul 2017 al profesorului de fizică din Călărași împotriva căruia a  depus mărturie o clasă întreagă și care drept pedeapsă a primit muncă în folosul comunității, pune și mai bine în evidență această nepăsare.

Proceduri lipsă

Pe lângă lipsa unor sancțiuni corespunzătoare pentru aceste fapte, în mediile academice nu există proceduri clare pentru raportarea abuzurilor sexuale, prin urmare victimele se simt deseori descurajate să raporteze abuzurile și contribuie la menținerea unei culturi a tăcerii. Să nu mai vorbim de tendința de a blama victima care este foarte bine ilustrată în Eurobarometrul despre violență de gen din 2016, în care reiese că 55% din români consideră că violul este justificat în anumite circumstanțe.

Cu toate acestea, campaniile de „awareness” și mișcările sociale ce se desfășoară la nivel mondial în ultimii ani au condus la o modificare în comportamentele victimelor, acestea fiind încurajate să vorbească, să lupte. Mișcarea #MeToo spre exemplu, lansată în 2007 de către Tarana Burke și care a câștigat proeminență la nivel global în 2017, încurajează victimele abuzurilor și hărțuirilor sexuale să-și spună povestea. Această mișcare a generat o creștere a raportărilor și a dus chiar și la modificări legislative în diverse țări. Iar Poliția poate să acționeze.

Ușile tăcerii

Pun pe seama acestor mișcări și creșterea raportărilor de astfel de cazuri în România în ultimii ani, iar ascensiunea numărului de infracțiuni sexuale înregistrată poate de fapt să însemne că victimele prind curaj, încet, încet, să declare aceste situații.

În această perspectivă, aș îndrăzni să văd nașterea acestui curaj ca o primă treaptă spre o lume mai buna, iar meritul se acordă în special rețelelor de socializare și tehnologiei din zilele noastre care au permis formarea unei comunități la distanță și oferă suport în diferite forme pentru victimele abuzurilor sexuale.

Altfel, dacă ne-am baza doar pe statul și poporul nostru să ne conducă spre o Românie cu mai multe voci și mai puțini prădători, nu cred că am reuși să deschidem ușile tăcerii.