Iunie 1944: România nu mai era o miză pentru Aliați! Dar oare au avut de gând Aliații să mizeze pe România?

În acest an, se vor împlini 80 de ani de la Actul de la 23 august 1944 prin care România întorcea armele contra Germaniei naziste. La scara Istoriei, actul respectiv, va susține, evident, neoficial Winston Churchill, a scurtat războiul cu cel puțin 6 luni, în condițiile în care la nivel de vara anului 1944, nemții erau încă o nucă tare, deși pierduseră Africa, Italia, aveau probleme în Balcani și se pomeniseră cu Aliații în Normandia.

România în ecuația operațiunilor Aliaților - rol secundar spre nesemnificativ?

Anul 1944 a avut parte de numeroase operațiuni. Pe lângă Overlord, operațiunea principală care s-a concretizat în Debarcarea din Normandia, au existat câteva operațiuni: Mincemeat, Fortitude și Bodyguard. Dacă primele două au vizat punerea Germaniei pe piste greșite prin acceptarea ideii că Aliații vor debarca în Balcani (britanicii au aruncat dintr-un submarin corpul unui ofițer mort cu documente secrete într-o servietă vizând informații despre o debarcare în Balcani), respectiv la Calais, cea de-a treia operațiune a vizat și România.

România oferea lui Hitler ceva de ceea ce avea nevoie ca de aur și de aer: petrolul pentru necesitățile militare. Evident, s-a scris enorm că Germania plătea în aur românilor pentru petrol și cereale, dar e greu de crezut că putea Antonescu să abuzeze de poziția sa de furnizor de petrol în timp ce frontul era împins în iunie 1944, tot mai mult spre frontiera României. În România, existau negocieri de armistițiu via Ankara, Cairo, Stockholm. Sovieticii spuseseră clar: Moscova nu credea în români dacă nu participau și comuniștii români la tratative.

Maniu acceptă

Ori, liderii comuniștilor și mulți comuniști erau în închisori, Antonescu voia să îi execute în masă în 1944, într-un proces-șaradă potrivit căruia, comuniștii erau capul răutăților pentru insuccesele României pe front. Evident, Antonescu le-a crescut artificial rolul ca și Carol II în 1933, iar comuniștii, normal că după 23 august 1944 nu au făcut decât să profite de „popularitatea” cu care erau creditați. Barbu Știrbey, ultimul amant al Reginei Maria telegrafiase din Caior la începutul verii lui 1944: „Inventați de urgență un partid comunist”.

Așadar, Maniu nu are ce face și acceptă ca și comuniștii reprezentați de intelectualul partidului Lucrețiu Pătrășcanu, să intre în jocul armistițiului și debarcării lui Antonescu. Maniu nu are ce face pentru că, la 6 iunie 1944, are loc debarcarea din Normandia. Stalin era satisfăcut că Aliații nu-l jenau în Balcani unde partizanii săi câștigau teren în Grecia și Iugoslavia. În martie-iunie 1944, Anthony Eden, șeful diplomației britanice, alături de  secretarul de stat american Cordell Hull erau de acord să recunoască un fapt. Sateliții trebuiau să iasă din Axă, dar cum americanii nu se prea puteau apropia de Balcani, ideea era să cadă la pace cu rușii,

Eden reitera o afirmație a șefului diplomației sovietice din aprilie 1944. Molotov spusese că URSS nu dorea să schimbe regimul de la București și nici să ia vreo parte din România (evident cum arăta ea după 28 iunie 1940), evident, din complezență. Anthony Eden și ambasadorul sovietic la Londra, Gusev au căzut de acord că URSS trebuia să ia România în sfera sa de influență în mai 1944.

România, după 6 iunie 1944 a fost pe cont propriu

Poate părea azi o opinie contestabilă, dar sovieticii preferau un armistițiu cu Antonescu  (nu pentru că l-ar fi apreciat prea tare, asta chiar e o inepție! ) pentru a îngenunchea complet România. Asta nu l-ar fi scutit pe Antonescu de plutonul de execuție unde a ajuns în iunie 1946 chiar dacă făcea el Armistițiul - sovieticii și-au executat tovarăși de luptă comuniști nu doar inamici ideologici cum era Antonescu!

Maniu știa că singura șansă a partidelor istorice era să se apropie de comuniștii români care nici ei nu erau prea încântați să vină la putere tovarășii lor de la Moscova, care n-ar fi făcut decât să execute ce li se spunea. Aici (poate pare deplasat dar nu este!) Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer au gândit-o patriotic (din  motive diferite fiecare!) au gândit-o bine, adică sovieticii ar fi intrat în România și ar fi găsit un guvern pro-sovietic dar nu subordonat complet, ceea ce le lăsa o libertate de mișcare și șansa ca Armata Română să nu fie demobilizată complet, ceea ce însemna pierderea Transilvaniei de Nord-Vest pentru totdeauna!

Maniu a pierdut partida prin debarcarea din Normandia, dar, culmea, curajul i-a revenit la finalul anului 1944-începutul anului 1945, când deja Aliații au avut probleme în Ardeni iar sovieticii treceau de Budapesta. Aliații credeau că vor ajunge la Berlin înaintea sovieticilor, dar sovieticii au avut de partea lor (deși Jdanov a renegat complet actul, Stalin l-a apreciat ulteiror!) actul de la 23 august care a deschis calea Armatei Roșii spre Europa Centrală. Maniu chiar a crezut că anglo-americanii și sovieticii vor prefera să lase România în ordinea de după 23 august 1944. A obținut numai 3 ani de coabitare, dar după aceea, a fost arestat, judecat și condamnat.

Era în pericol România să dispară asemeni Poloniei de pe harta Europei?

Rămânem la ideea că în a doua parte a lunii iunie 1944, devenise clar pentru partidele istorice și pentru comuniștii români că puteau ajunge total la discreția sovieticilor, fiindcă debarcarea din Normandia îi apropia de Berlin pe anglo-americani. Să nu uităm, anglo-americanii și sovieticii s-au așteptat și, la Torgau, pe Elba, în 25 aprilie 1945, au stabilit ce urmau să facă în Germania. Din fericire, pentru ea, România se salvase cumva la 23 august 1944.

. Șansa României a fost că între comuniștii naționali și cei cominterniști era o dispută pe care Stalin o manevra subtil din umbră. Stalin voia introducerea sistemului comunist în statele unde ajungea Armata Roșie, dar România putea fi demilitarizată total încă din 1944, adică ar fi dispărut complet ofițerii români superiori din actul de comandă.

Perioada cea mai plină de neprevăzut

S-ar fi ajuns, cel mai probail. la un Katyn românesc, ceea ce evident, nu doreau nici partidele istorice nici comuniștii naționali. Aceștia din urmă erau cumva nemulțumiți de faptul că acei comuniști de la Moscova nu aveau origine etnică românească (erau evrei, maghiari, polonezi) și aveau principii mai apropiate de viziunea troțkismului (dezaprobat de Stalin dar care în România ar fi putut găsi teren fertil) pe care românii îl combătuseră la Budapesta prin campania militară din 1919!

Așadar, perioada 6 iunie-23 august 1944 este cea mai plină de neprevăzut și de pericol în cursa pentru armistițiu dintre adepții lui Antonescu și adversarii acestuia. Într-un fel, trebuie să ne mulțumim că nu Antonescu a ajuns să încheie armistițiul în 1944, fiindcă în istorie, partea ideală nu există, așa cum există în fizică.  O spun cu toată experiența mea de 22 de ani în predarea istoriei, acum la 80 de ani de la acele evenimente, există indicii temeinice să credem că România ar fi încetat să mai existe în forma ei de astăzi.