În curând, va începe oficial campania electorală. Neoficial, ea a început deja. Nu vă speriați, nu intenționez să spun nimănui ce să facă, cum să interpreteze ceea ce deja vede prin media, cu cine să voteze, în general, cum să gândească. Odată cu începerea campaniei, se vor înteți și fake news-urile, nu doar mesajele politicienilor menite să le ofere acces la portofelele românilor. Putem face ceva împotriva acestei tehnici de manipulare cu nume englezit? Nu prea multe, dar da, câte ceva se poate.

Așa cum spun specialiștii care au analizat fenomenul, pe scurt, fake news-ul este acea informație diseminată public sub formă de știre legitimă, care conține date false, parțiale sau deformate. Astfel, fake news-rile pot fi de două categorii.

Prima este aceea a poveștilor-news total false, publicate de un autor în perfectă cunoștință de cauză în vederea manipulării opiniei publice. În principal, scopurile urmăresc influențarea politică, civic-socială, economică sau pot ține chiar de ceea ce se numește război hibrid.

A doua este cea a news-urilor care conțin elemente de adevăr. Ele sunt generate de faptul că autorul nu și-a verificat toate faptele sau a exagerat anumite aspecte și a omis altele pentru a sublinia un anumit punct de vedere.

Fenomenul fake-news nu este nou, termenul este consacrat încă din secolul XIX, dar Internetul și media socială au transformat modul în care este creat și răspândit. Înainte de epoca Internetului, publicul consuma informații din surse mass-media de încredere, încadrate cu jurnaliști obligați să respecte coduri stricte de practică.

Potrivit analiștilor media de la Kaspersky, Internetul a permis noi modalități de a publica, partaja și consuma știri și informații, cu reglementări sau standarde editoriale relativ reduse. Publicul consumă acum știri din rețelele sociale și din alte surse online, iar pentru omul obișnuit nu este ușor să determine ce informații sunt credibile și care sunt false.

Odată cu întețirea manipulării prin fake-news, au apărut surse de informare care declară că luptă împotriva lui. Adică, vânează minciuna și o demontează. Problema este că și acolo lucrează tot oameni. La fel cum există oameni ai legii, pregătiți și plătiți să aplice legea, care trec de partea fărădelegii și a nelegiuiților, la fel se poate întâmpla și în cazul celor ce aparent au declarat război minciunii manipulatoare.

Chiar așa, și omul este rămas pe cont propriu în fața minciunii care vrea ceva de la el? Cam da! Nu are decât un singur aliat pe care se poate baza, propria minte, propriul aparat critic. În primul rând, trebuie să se îndoiască cam de orice i se comunică, oricât de sigură i-ar părea sursa. Prima întrebare pe care trebuie să și-o pună, repet, indiferent de aparenta seriozitate a sursei, este „Ce vrea ăsta de la mine?”. Iar asta, indiferent dacă informația îi vine de la un Gigel de pe o rețea de socializare, sau de la Guvern, prin comunicat oficial.

Tentația este mare. Oamenii au nevoie de minuni, au nevoie să creadă în miracole, au nevoie de „Bagi 1 leu, scoți 8”. „Cu cât o minciună este mai sfruntată, cu atât oamenii sunt mai tentați să o creadă” un mare adevăr pe care nu l-am spus eu, ci Joseph Goebbels, diabolicul șef al propagandei naziste, cel care a convins poporul german să umple continentul cu gropi comune și camere de gazare.

Scepticismul este cea mai eficientă metodă gnoseologică. Verificarea cu suspiciune maximă a ipotezei, căutând infirmarea ei, nu confirmarea, este calea. Ce este cercetarea, de orice fel ar fi ea? Nicidecum procesul prin care să-ți validezi tu așteptările, pentru că atunci, la capăt, te așteaptă eroarea de confirmare, ci drumul spre concluzie prin eliminarea treptată a variantelor care se dovedesc teoretic și/sau empiric invalide.

Nimic din ceea ce văd nu este adevărat, este premisa care trebuie să însoțească omul inteligent de-a lungul întregii sale existențe, nu doar în profesiile minate de riscul erorii, ci și în calitate de simplu cititor al unei banale știri. Atitudinea de maximă luciditate nu poate fi decât aceea potrivit căreia, Ceea ce mi se arată, urmărește un scop. Ok, să caut acum să înțeleg care este scopul, este pasul următor. Prin  metoda asta, eroarea are o probabilitate foarte redusă de producere.

În munca de informații, în cea de tip detectivistic, iar viața poate fi considerată o astfel de muncă, de către cei care vor să trăiască în respect de sine, Principiul Doyle este absolut valabil: „După ce elimini imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, este adevărul”.

Nu în cele din urmă, acolo unde omul obișnuit primește o informație care îl interesează, dar ea este dintr-un domeniu străin lui, soluția este apelul la competență. Adică, îl întrebi pe cel care este autoritate în domeniul respectiv.

Sigur, oamenii banali au nevoie de iluzii și de confirmări ale iluziilor lor. Cine a ajuns cu cititul până aici nu este un om banal. Lui i-am scris.