După 75 de ani de existență, NATO trebuie să-și ia misiunea în serios, avertizează Foreign Policy Research Institute.

Aniversarea a 75 de ani a NATO, la Washington, DC, în luna iulie, trebuie să fie mai mult decât o serie de festivități politice; trebuie să ofere o viziune strategică pentru securitatea transatlantică, în mijlocul celui mai provocator peisaj geopolitic de la sfârșitul Războiului Rece, spun specialiștii de la Foreign Policy Research Institute.

Viitorul NATO, mai provocator decât se așteaptă liderii occidentali

Secretarul general Jens Stoltenberg a călătorit recent la Washington, pentru a pleda pentru un ajutor militar, financiar și umanitar suplimentar semnificativ pentru Ucraina, dar nu a reușit să abordeze seria de lacune de planificare, operaționale și de execuție care afectează în prezent alianța.

Dincolo de invazia rusă în Ucraina, o serie de conflicte potențiale la periferia europeană și eurasiatică a alianței amenință, de asemenea, să atragă NATO sau pe membrii săi în noi războaie fierbinți.

Perturbarea geopolitică amplificată la legătura dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu oferă un viitor mai provocator pentru NATO decât par pregătiți a înfrunta SUA și alți lideri politici occidentali.

Stoltenberg, pledoarie pentru Ucraina

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a ajuns recent la Washington, căutând să convingă Casa Albă și Congresul să negocieze cu succes o lege pentru eliberarea a 60 de miliarde de dolari pentru a ajuta Ucraina să se apere împotriva forțelor ruse.

El a vorbit cu ocazia apropiatei marcări a 75 de ani de existență a alianței defensive. Audiența sa se aștepta să audă un plan de pregătire a alianței pentru următorii douăzeci de ani, în vederea sărbătoririi centenarului, în 2049.

Stoltenberg a subliniat mai întâi necesitatea de a „asigura o descurajare robustă”, salutând faptul că „NATO a implementat cea mai solidă apărare colectivă de la Războiul Rece. Avem mai multe forțe cu o pregătire mai bună și mai multe capacități de a ne proteja populațiile și teritoriul nostru.”

Mai are NATO mijloace să forțeze soluții diplomatice?

Însă nu a putut susține este că aceste niveluri de forță, pregătire și capacități ar fi suficiente pentru a prevala asupra riscurilor geopolitice prezente și anticipate cu care se confruntă alianța. Compararea nivelurilor de astăzi cu cele din trecut nu oferă nicio perspectivă asupra voinței actuale și pe termen scurt și a pregătirii de descurajare și, dacă este necesar, de constrângere a adversarilor NATO spre rezultate diplomatice preferate.

Stoltenberg a declarat apoi că „trebuie să eliminăm dependența dăunătoare de materiile prime și produse esențiale din China” și că „trebuie să ne protejăm infrastructura critică, materialele strategice și lanțurile de aprovizionare. Nu trebuie să pierdem controlul asupra porturilor, căilor ferate și telecomunicațiilor noastre.”

Potrivit bazei de date de transport maritim Alphaliner, în august 2023 companiile chineze erau implicate în 31 de terminale portuare europene de containere, dintre care 23 sunt deținute de companiile controlate de stat COSCO și China Merchants, iar restul de opt deținute de compania privată Hutchison din Hong Kong.

Finanțarea apărării, încă problematică

În al treilea rând, Stoltenberg a subliniat că membrii NATO au adăugat 450 de miliarde de dolari la apărarea globală a alianței. Dar această cifră datează de la Summit-ul din Țara Galilor din 2014, după invadarea inițială a Ucrainei de către Rusia, nu de la a doua invazie din 2022. El a adăugat că „Aliații NATO s-au angajat să cheltuiască cel puțin 2% din PIB-ul lor pentru apărare. Și mulți depășesc deja acest obiectiv.”

În iulie 2023, 11 dintre cei 30 de membri ai alianței cheltuiau 2% din PIB pentru apărare. Polonia, Statele Unite și Grecia sunt în frunte, urmând România, Ungaria, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și noul membru Finlanda. Țările europene bogate, cum ar fi Germania, Italia și Spania, vin din urmă semnificativ, în timp ce Franța a scăzut față de anul precedent.

Stoltenberg pare lipsit de soluții

Dincolo de aceste trei priorități cheie, Stoltenberg nu a reușit să ofere soluții credibile la provocările suplimentare manifeste cu care se confruntă NATO la această aniversare distinctă. Cu câteva săptămâni înainte, președintele Comitetului Militar NATO, amiralul Rob Bauer, a avertizat împotriva mulțumirii de sine continue a alianței și asupra necesității de trecere printr-o „transformare de luptă”, în vederea pregătirii pentru un război european major.

El a declarat că „plăcile tectonice ale puterii se schimbă și, ca urmare, ne confruntăm cu cea mai periculoasă situație în lume, din ultimele decenii”, făcând apel la membrii NATO să adopte standarde mai ridicate pentru muniție interoperabilă, pentru a înlocui actuala fragmentare a pieței, care a împiedicat aprovizionarea rapidă și adecvată a Ucrainei.

Stoltenberg nu a oferit nicio perspectivă asupra viitoarelor medii de luptă ale alianței, reprezentate de înfrângerea rapidă a Armeniei de către Azerbaidjan, în 2020, cu drone, intensificarea războiului cu vehicule electronice fără pilot între Rusia și Ucraina și atacurile Houthi, care perturbă transportul mondial și aprovizionarea cu energie a Europei.

Țările NATO, sprijin modest pentru operațiunile SUA

Au apărut probleme acute în Regatul Unit, al cărui comitet de apărare al Camerei Comunelor a avertizat că forțele britanice au fost insuficient pregătite, din 2010, pentru luptă, din cauza deficitului de stocuri, a desfășurărilor excesive și a deficitului de recrutare și absorbție.

Cu toate acestea, Londra este pregătită să desfășoare un portavion în Marea Roșie, pe lângă distrugătorul său de rachete ghidate de apărare aeriană, pentru a susține operațiunile americane care protejează căile maritime de atacurile cu rachete și drone ale Houthi, sprijinite de Iran de la bazele yemenite. Ministrul britanic al Apărării, James Heappey, a adăugat că bazele militare suverane britanice din Cipru au trimis deja sprijin aerian Typhoon pentru a ataca țintele Houthi.

Însă mulți membri NATO au fost modești în sprijinul lor pentru operațiunile regionale ale SUA, chiar și după ce milițiile din Irak și Siria, susținute de Iran, au atacat forțele americane în Iordania, omorând trei militari americani. În decembrie, secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, a anunțat constituirea Operațiunii Prosperity Guardian, incluzând Regatul Unit, Canada, Franța, Italia, Țările de Jos, Norvegia și Spania.

Câteva zile mai târziu, Franța, Spania și Italia s-au retras, preferând în schimb să ia măsuri în afara comandamentului NATO condus de SUA. Forțele franceze se coordonează cu Pentagonul, asigurând securitatea navelor sub pavilion francez și evitând loviturile ofensive, dar rămân sub controlul Parisului.

Turcia, curs separat de NATO

Fostul șef al personalului naval al Italiei a deplâns faptul că incapacitatea NATO de a coordona un răspuns naval comun – într-o regiune prin care Europa își obține majoritatea resurselor energetice – demonstrează slaba coeziune a alianței pe fondul unei crize geopolitice, mai ales că țările membre nu reușesc să producă o strategie alternativă credibilă de dezescaladare.

Grecia a anunțat ulterior că trimite o fregată pentru a se alătura operațiunii conduse de SUA, chiar dacă găzduiește o comandă terestră paralelă a Uniunii Europene la Larissa, unde se află Forțele Aeriene Elene și sediul NATO al țării. Misiunea UE este pur defensivă, potrivit Înaltului Reprezentant al UE, Josep Borrell, concentrându-se doar pe protejarea transporturilor maritime comerciale, a echipajelor acestora și a mărfurilor transportate, pentru a evita să fie nevoită să meargă în jurul Capului Bunei Speranțe din Africa și este programată pentru aprobare oficială la Bruxelles mai târziu în cursul lunii februarie.

Turcia, membră a NATO și aspirantă la UE, a continuat un curs complet separat, Ankara fiind inițial atentă să evite orice atacuri, ofensive sau defensive, împotriva forțelor Houthi și a optat pentru menținerea unui echilibru al pârghiei diplomatice între vecinii săi din Orientul Mijlociu din sud. După loviturile de ripostă ale SUA și ale Marii Britanii, președintele Recep Tayyip Erdogan a criticat operațiunea pentru „folosirea disproporționată a forței”, care ar servi doar la inflamarea în continuare a regiunii.

Poziția haotică în Orientul Mijlociu

Poziția haotică a NATO în actuala criză din Orientul Mijlociu urmează răspunsului său strategic incert la invazia blindată a Rusiei din 22 februarie a Ucrainei.

Problema priorităților alianței merită de asemenea să fie revizuită. În iulie 2022, la cinci luni după cel mai mare atac cu blindate din Europa, de după cel de-al Doilea Război Mondial, Stoltenberg a anunțat hotărârea Conceptului strategic al NATO, care a arătat că schimbările climatice sunt „o provocare definitorie a timpului nostru”.

În consecință, el a proclamat că alianța se va angaja să își reducă emisiile colective militare și de carbon cu cel puțin 45% până în 2030, cu obiectivul de zero emisii nete de carbon până în 2050, astfel încât „în viitor, cele mai avansate vehicule militare și cele mai rezistente forțe armate vor fi cele care nu se bazează pe combustibilii fosili.”

Cu toate acestea, nicio cale rațională în conformitate cu legile fizicii și economiei nu poate furniza electrificarea eficientă sau generarea alternativă de energie pentru a sprijini transportul militar, transportul strategic sau alte aspecte ale mobilității operaționale. Trebuie pur și simplu să considerăm că NATO va fi o superputere militară cu zero emisii de carbon în 26 de ani.

Ecologismul afectează grav înarmarea

Nu există ținte similare privind energia la Moscova, Teheran, Beijing sau alte capitale potențial antagonice. Această cale este îngreunată de dificultățile actuale și pe termen scurt ale Europei în îndeplinirea obiectivelor ambițioase de energie regenerabilă, stabilite în Acordul de la Paris din 2015 privind clima.

În ciuda sancțiunilor impuse Moscovei după invadarea Ucrainei din 2022, Belgia și Spania și-au majorat importurile de gaze naturale lichefiate din Rusia cu încă 50% în 2023, în timp ce Franța și-a crescut importurile de gaze rusești cu 40%.

Este poate prea ușor să alegi direcțiile neserioase ale alianței sau deficiențele operaționale, în detrimentul victoriei sale istorice asupra Uniunii Sovietice, la sfârșitul anilor 1980, culminând cu dizolvarea statului comunist în 1991. Înfrângerea comunismului sovietic și eliberarea națiunilor est-europene captive sub tirania leninistă sunt întruchiparea misiunii fondatoare a alianței.

Rătăcirea NATO din anii 90

S-ar putea pune la îndoială măsura în care NATO s-a rătăcit în anii 1990, căutând să-și justifice perpetuarea birocratică, începând din Bosnia-Herțegovina, Kosovo și războaiele balcanice după prăbușirea Iugoslaviei. Operațiunile din zonă și misiunile de antrenament din Afganistan, Irak, Siria și Golful Aden din 2009 până în 2016, aproape de locul în care NATO nu este acum în măsură să aibă o coerență împotriva atacurilor Houthi asupra transportului maritim european și internațional, au susținut în siguranță alianța de zeci de ani.

Decizia NATO de a interveni în războiul civil din Libia, din 2011 a produs un rezultat haotic și neconcludent – inclusiv piețele moderne de sclavi – care a deschis Marea Mediterană pentru sute de mii de migranți din țări africane, care solicită azil și rezidență permanentă în toată Europa. Cu toate acestea, nici acea decizie politică, socio-economică și umanitară dezastruoasă nu a determinat o reconsiderare serioasă a misiunii alianței.

Astăzi, când invazia rusă în Ucraina intră în al treilea an, nu există semne clare că NATO este poziționată pentru a susține în mod realist obiectivul Kievului de a recâștiga Crimeea și cele patru regiuni din est, pentru a prevala în cele din urmă asupra Moscovei. Țările europene furnizează arme Ucrainei, pe lângă tranșe semnificative de asistență financiară și umanitară, pentru a susține armata, economia și societatea țării asediate.

Cât de probabil e un război cu Rusia

Dar încă nu există dovezi că Vladimir Putin ar intenționa să invadeze vreun membru NATO. El și-ar putea îndrepta armata mai adânc în Ucraina, pentru a ocupa întreaga jumătate de est a țării, pe malul kioevean al Niprului. El ar putea muta armata rusă în Moldova, din regiunea separatistă Transnistria, unde forțele ruse sunt staționate din 1991.

El ar putea consolida și mai mult ocupația militară și bazele din republicile Georgiei, Abhazia și Osetia de Sud, sau extinde ocupația mai adânc în republica caucaziană. Putin ar putea chiar să încerce să încurajeze în continuare forțele sârbe să se angajeze împotriva Kosovo.

Conducerea Azerbaidjanului ar putea percepe concentrarea lui Putin în Ucraina ca pe o oportunitate de a lansa o invazie pe scară largă a aliatului istoric al Moscovei din Caucaz, Armenia. Dar niciuna dintre aceste acțiuni nu încalcă suveranitatea sau teritoriul NATO.

Europa se teme, dar nu face mai nimic concret

Secretarul general al NATO, în calitate de funcționar public internațional de cel mai înalt rang, este „responsabil de conducerea procesului de consultare și de luare a deciziilor în cadrul alianței și de asigurarea punerii în aplicare a deciziilor”.

Aceste responsabilități sunt implementate mai eficient prin promovarea unei dezbateri atente asupra faptului dacă Rusia are de fapt voința și capacitatea de a lansa o invazie asupra oricărei țări NATO, de la puternica Polonie până la țările baltice mai slabe, cum ar fi Letonia.

Dacă Putin ar fi planificat cu adevărat un astfel de asalt cinetic, membrii europeni ai NATO și-ar fi întărit capacitățile de apărare, cu o alarmă serioasă în ultimii doi ani. Dar nu au făcut asta, cel puțin nu proporțional cu temerile lor pronunțate cu privire la următoarea invazie a Moscovei, după ce aceasta își consolidează câștigurile în Ucraina.

Mai simplu spus, slaba pregătire militară a NATO, dincolo de suplimentarea livrării considerabile de armament ofensiv și defensiv de la Washington, nu oglindește percepția Europei asupra amenințărilor evidente.

Ar fi nevoie de 3% din PIB pentru apărare

NATO se poate concentra mai mult pe un procent de 3% din PIB pentru cheltuielile de apărare. NATO poate consolida și spori desfășurarile militare de-a lungul granițelor cu Rusia, Belarus și Ucraina, precum și în jurul Kaliningradului. NATO se poate concentra pe continentul european și poate amâna participarea la operațiuni în afara zonei, cu excepția eliberării forțelor și a activelor americane mai adecvat desfășurate la scară globală.

Parteneriatele din interiorul alianței, cum ar fi aranjamentele de securitate polono-britanice, patrulele mediteraneene franco-elene și posibilele desfășurări germane în Lituania ajută la promovarea unei alianțe mai determinate și mai strategice, care este cu adevărat defensivă și dispusă să descurajeze orice amenințare rusă imaginabilă.

În plus, alianța poate lua în considerare situații interne pentru un răspuns rusesc, dacă Polonia solicită o strategie comună de descurajare nucleară națională/aliată mai solidă, incluzând participarea la Grupul de planificare nucleară al NATO și permițând desfășurarea de arme nucleare pe teritoriul său.

Pe măsură ce NATO se pregătește să sărbătorească 75 de ani de existență în iulie, o viziune mai îndrăzneață, mai critică și mai auto-corectivă pentru efortul de a înfrunta amenințările transatlantice reale și emergente va oferi o mai mare siguranță că centenarul alianței va putea fi marcat în prosperitate,  securitate pașnică și gratitudine contemplativă.

Autor: John Sitilides - Senior Fellow în Programul de Securitate Națională la Foreign Policy Research Institute. Este director la Trilogy Advisors LLC din Washington, D.C., specializat în relații cu guvernul SUA, risc geopolitic și afaceri internaționale.

(Traducerea: Cristina Zaharia; RADOR RADIO ROMÂNIA)