​Grup de ciuperci ”Beșina - porcului” printre piticii de grădină

Știrile neutre, despre viața adevărată a societății suferă de o inutilă și crasă banalitate. De aceea nici nu există. Faptul particular, viața, nu face la știri, nici doi bani.

Ne place însă, să aflăm totul despre accidente, despre moartea unui cretin care a mâncat ciuperci otrăvitoare, despre explozia de la Petromidia, despre niște tineri detracați care s-au înjunghiat pentru o pipiță la cârciuma din sat. Fapte cu caracter îngrozitor de comun.

Violențe aparținând vieții, desfășurate și gonflate pe parcursul a zeci de minute sub privirea tâmpă a milioane de idioți, cărora le curge scuipatul din gură în fața televizorului. Zeci de tertipuri manipulatorii, imagini în imagini, personaje idiotizate prezentând propriile versiuni ale accidentului, fac din banala explozie a unei butelii de aragaz uitată deschisă o catastrofă îngrozitoare. Din desprinderea uni tavan de cămin cultural o dramă teribilă. Curg întrebări cu nemiluita, fete obosite se chinuie să smulgă de la vreun târâie-brîu și amănuntele cele mai penibile ale întâmplării…

Nu mai există nici un fel de pudoare a jurnalismului, marii ”știriști” ai momentului cultivând cu precădere mediile mizerabile, micșorând voit perspectiva, asupra polarizării bogăției și sărăciei - locurile unde se despart, de fapt, mentalitățile.

Nimeni, sau aproape nimeni nu mai arată în presă situații sau personaje din zona particularului considerat azi lipsit de semnificații exploatabile jurnalistic, nimeni nu mai e interesat de originalitate. Ceeace o dată însemna Omul, - o      terra incognita - obiectul profunzimii universale, azi e tratat ca un fel de recuzită care susține o știre de rahat. Omul ca obiect de revelare, de observație fină, psihologică de valoare, secretele lui ascunse și minunate în esența lor, faptele lui, care ar putea să schimbe în noi propria judecată, redeșteptându-ne în sufletele poate adormite adevărata dimensiune a tragismului propriei noastre treceri pe acest pământ, lipsesc aproape cu desăvârșire.

Și totuși, o știre adevărată a existat. O știre de rezonanța unei beșini trase zgomotos  de un nesimțit într-o sală de cinematograf de provincie. Aceea că  Ludovic Orban, a avut  întâlniri cu liderii USR şi PMP, Cătălin Drulă şi Eugen Tomac, pentru a negocia o ”coaliţie de centru-dreapta” în perspectiva alegerilor de anul viitor. În  opinia lui Orban, USR, PMP şi Forţa Dreptei ar trebui să meargă împreună încă de la alegerile europarlamentare din 2024.

În prima fază gomotoasă, apoi fâsâită, știrea a început să pută îngrozitor abia când acestui grup de mizeriuțe cu aspect uman, i s-a alăturat o formă de viață antinațională, un grup, care nu e nici partid politic, nici organizație culturală, nici ONG, pe nume UDMR.

Nu o spun întâmplător. Toate aceste așa-zise formațiuni politice seamănă perfect cu ciupercile numite ”Beșina-porcului”, (Lycoperdon Gemmantus), pe care le călcam când eram mici, ciuperci pe care obișnuiam să le distrugem, fiindcă explodau grețos, împrăștiind un praf negru și puturos. Trebuia să le calci cu știință, să nu te umpli cu mizerie neagră, care risca să-ți murdărească mantofii și hainele. Acum aceste ciuperci cu chip uman s-au adunat în jurul neomarxiștilor de la USR. Și unii (așa-zișii consevatori, care împreună cu ”intelectualii” aserviți lui Băsescu au simțit din nou miros de o nouă ”pleașcă”!) - și alții (noua șleathă de ciocoi maghiari care a abandonat castrarea câinilor și a iepurilor în favoarea politicii) - UDMR, împreună cu golanii ejectați din PNL, care au devalizat, au furat și îndatorat România în pandemie au pus de-o ”huniune”, eventual dispuși la a o susține pe d-na Kovesi.

Același UDMR, care este, orice s-ar spune, din punct de vedere legal, doar un ONG. Dar a fost, de 30 de ani admis împotriva Legii (!!!!) de BEC pe listele electorale, ca partid politic.

Dar, ce să vezi? Tocmai când își făceau jocurile mai bine, și când reușiseră ca în ministerele conduse de ei să nu se mai vorbească limba română, cînd le mergea mai bine financiar, alimentați atât de bugetul României, cât și din Ungaria, când se gudurau mai frumos pe lângă premierul și președinta  Ungariei, s-au terminat deodată iluziile, pontoș când lucrau mai intens via Viktor Orban, via Putin, la ideea refacerii Imperiului și a  prezentării imaginii Transilvaniei ca parte a Ungariei Mari.

Asta chiar e o știre adevărată.

Un punct nodal al politicii noastre - atîta cîtă este -, dar mai ales a încercării de revenire a forțelor negre la conducerea bietei Românii.  Ludovic Orban, cu     devalizatorii din Pandemie, - iată salvatorii ”de dreapta” ai României!

UDMR-ul antinațional, USR-ul care ar mutila România tradițională ortodoxă și mâine, cu piticii ei de grădină de extracție părintească Securistoidă și scursurile sceleratului Băsescu, cu elita lui de aproximativ-tineri, aflați  în așteptarea vreunei pomeni, o ”pleașcă”! - așa cum sublinia un mare intelectual băsist reapărut din când în când pe scenă, împreună cu ”colegii” lui, la fel de conservatori, ca o conservă. Mai-mai să ne convingă că ar trebui să sărbătorim Paștele când spun ei că e mai bine…

Imi amintesc când acum aproape 30 de ani am auzit pentru prima dată expusă magistral, de către profesorul Mircea Zaciu această problemă a trădării continue, contrariul acelui ”Transilvanism” intelectual practicat de marii cărturari maghiari transilvăneni.  ”Celebritățile” anilor 90, de sorginte comunistă  de la Verestoy Attila, Kincses Elod, dar și ceilalți, ai zilelor noastre se înscriu în noul ”proiect” al trădării naționale continuată azi, de către un UDMR intrat sub zodia veterinarilor ratați.

De obicei ”profesorul” - cum îi spuneam noi, ateriza vara venind de la Bonn, pe aeroportul din Timișoara. Il așteptam cu mare bucurie, împreună cu Sandu Vlad să-l însoțim acasă, la Cluj, pe strada Bisericii Ortodoxe, chiar lângă cea mai veche biserică românească a orașului. Toată perioada cât stătea în România ne plimbam cu el, unde voia, unde credea el că ar fi important să ne ducă. Uneori ne însoțea și marele poet Ion Mureșan, iar drumurile noastre după itinerariile culturale stabilite de ”profesor” erau mai profunde decât orice altă experiență inițiatică. Făceam plinul  Mercedesului ”Cobra”, vechi dar foarte comod și ne pierdeam prin cotloanele României, iar în timpul acesta il ascultam fermecați pe Mircea Zaciu povestind câte în Lună și Soare, căci uriașa lui cultură îi permitea orice exercițiu intelectual.

Ne-a povestit despre ce s-a întâmplat cu fosta elită maghiară (fiind orădean știa perfect ungurește) și despre elitele politice maghiare de atunci, și despre cele de azi, și  modul perfid prin care au reușit să ne inoculeze un fel de ” falsă normalitate”, aceea că ar fi un semn de mare europenism din partea românilor să-i introducă (uneori falsificând alegerile), pe ușa din dos, ca partid politic, în Parlamentul României, când locul lor era de fapt în grupul minorităților…

Era o dimineță limpede de vară și am plecat cu profesorul și cu Alexandru Vlad  către Bistra, unde Zaciu avea o întâlnire cu un vechi prieten, Ion Vlasiu; voia să-l cunoaștem și noi, așa că aveam oarece emoții, dată fiind personalitatea și vârsta maestrului. Hâtru, și mustăcind, (nu degeaba Alexandru îl poreclise ”Lord Jim”, după personajul omonim al lui Joseph Conrad, ”profesorul” ne-a destăinuit că Vlasiu, în afară de a fi un geniu, era și unul din cei mai prolifici cuceritori  și rareori îi scăpase vreo admiratoare de la celebra ”vizită” la  din atelierul lui de cerație.

Uriașul artist  s-a născut in Lechinţa - comuna celebră datorită vinului cu același nume, în anul 1908 si a încetat din viață la Bucureşti, in anul 1997, iar opera sa demonstrează un adevărat geniu, care a muncit enorm, schimbând adesea  uneltele de exprimare: dalta cu pensula… Disponibilitatea sa pentru varietatea temelor şi originalitatea viziunii, demonstrează și azi  imensa lui  deschidere spre absolut. Tot drumul Zaciu ne-a explicat cu e cu sentimentele politicienilor maghiari din România și din Ungaria, care de fapt erau unele și aceleași, dintotdeauna. Acum amintindu-mi de fascinanta ”prelegere” a profesorului pe distanța Cluj - Bistra, îmi dau seama câtă dreptate avea. Dar cine să-l asculte, dintre politicieni, pe Mircea Zaciu, care ar fi avut atâtea să spună…

Am pus, la rugămintea lui, la casetofonul din mașină o piesă care îi plăcea mult, The Pogues,

”Summer in Siam” . 

When it's summer in Siam? And the moon is full of rainbows…/ When it's summer in Siam/And we go through many changes…/

Așa am ajuns la maestrul Vlasiu, care ne aștepta. A stat mai bine de o jumătate de oră cu noi și ne-a plimbat pe ”domeniul” său, presărat cu pietre cioplite, lucrări mari, începute și lăsate să se odihnească, și vorbind calm, măsurat, fără schimbări de ton. Aproape sobru, aș zice. Oricum, impresionant… Apoi s-a retras cu ”profesorul” în casă și au vorbit mai bine de o oră, de-ale lor, timp în care Sandu Vlad și cu mine ne simțeam acolo, descoperind lucrări, eboșe și încercări abandonate ale artistului, ca și când am fi trăit un vis.

”Bistra  - spune artistul undeva -, nu-ţi cere nimeni nimic, de aia este foarte bine. Acolo nu eşti supus la nici o caznă de nici o natură. Bucureştiul este un oraş foarte solicitant după părerea mea. În Bucureşti întotdeauna cineva îţi taie drumul, te solicită. La Bistra trace o săptămână şi nu vine nimeni la atelier.

Şi culorile parcă-s altfel!

Culorile sont culorile aspre ale Ardealului, albastru, verde mult, acuma-i toamnă. Şi se mai încălzeşte peisajul, sunt ape şi în sfârşit şi oamenii sunt ca şi munţii , laconici… O, săracul de mine. E un loc de fugă unde m-am ascuns de lucruri care sunt piedici în viaţă. Atât”.

La întoarcere am mers încet, fiindcă profesorului îi plăcea să vadă în tihnă locurile pe lângă care trecea. I am pus din nou ”Summer in Siam”, iar după ce piesa s-a terminat, profesorul a început să cânte, pe aceeași melodie, ”Summer in Siam”, în ungurește. Era ceva de genul acesta (înerc cu modestele mele cunoștinșe de maghiară!)

:”Amikor nyár van Sziámban, es a hold csupa szivárvány

Amikor nyár van Sziámban, és sok változáson megyünk keresztül”.

Apoi ne-a zâmbit ștrengărește, mulțumit de felul cum ne-a cântat, uimindu-ne, și poate, de felul ciudat în care suna piesa formației ”The pogues” în limba lui Arpad…

Editorialul poate fi urmărit AICI