Acum trei săptămâni scriam despre „efortul global”, pe Axa Madrid – Washington – Seul, vizând dotarea armatei ucrainene cu blindate și artilerie, prin intermediul Poloniei. Atunci, poate vi s-a părut că am căzut în scenarită, boala fără leac a presei postdecembriste. Dar iată, Reuters transmite că Polonia va achiziționa un prim lot de 180 de tancuri și obuziere din Coreea de Sud. Iar președintele ucrainean declară: "Am rezolvat, de asemenea, temeinic problema furnizării trupelor cu arme moderne", în timp ce primele tancuri poloneze apar pe câmpul de luptă.

Un august fierbinte. Deci informațiile pe care mi-am fundamentat analiza au fost bune: azi, primul lot de 230 tancuri T-72M1, modernizate la standardul PT-91 Twardy, începe să sosească din Polonia. Asta înseamnă că există șanse serioase ca și restul analizei mele să fie valabil.

Repet ce am scris acum trei săptămâni. La sud de Donbass, pe un front ce se întinde de la Doneț la Herson (562 km), Armata Rusă are 35 Grupe de Luptă. Densitatea este mică (16 km/ grup) și, în aprecierea militarilor britanici (de obicei foarte bine informați), efectivele sunt în realitate de 50% ... 80%. Deci, cam 20 mii de militari ruși, cu perspectiva ca în 30 ... 40 de zile Ucraina să aducă în zonă 70.000 de militari, cu dotare blindată și de artilerie second-hand, dar totuși în stare bună. Exact cum sublinia domnul Biden: produsul „unui efort global”, pe Axa Madrid – Washington – Seul. Dacă totul merge conform celor stabilite, spre sfârșitul lunii august, poate începutul lunii septembrie, forțele ucrainene vor avea acea superioritate de 1:3 necesară pentru a străpunge apărarea rusă din zonă, pe un front suficient de larg pentru dezvoltarea în adâncime.

Partea surprinzătoare este că rușii, de obicei atât de bine informați, au fost surprinși de această evoluție. Și deîndată ce noile tancuri au început să apară pe câmpul de luptă, au sărit ca arși – dar în mod paradoxal, cu amenințări nu la adresa Ucrainei, ci... a Republicii Moldova.

Al doilea front. În ziua când debarcau de pe vagoanele platformă primele PT-91, Consiliul Federației (Camera superioară a Parlamentului rus) a organizat o reuniune dedicată situației. Cu acest prilej, Vladimir Djabarov, prim-vicepreședintele Comisiei pentru Relații Internaționale, a amenințat explicit: „Transformarea Republicii Moldova într-o a doua Ucraină prin concursul patronilor ei occidentali se va solda cu o catastrofă pentru întreg statul moldovean".

Aparent, furia senatorilor ruși e motivată de ”pauza prelungită” care a intervenit în negocierile în formatul '5 plus 2' privind Transnistria: "Ignorarea de către partea moldoveană a inițiativelor de reluare a dialogului făcute de conducerea transnistreană, urmărind unilateral instrucțiunile Occidentului colectiv, a pus autoritățile de la Chișinău pe calea torpilării negocierilor și la condiții în care continuarea acestora nu mai este posibilă în cheie constructivă". Ar urma, în viziunea senatorilor ruși, „deschiderea unui adevărat al doilea front în Transnistria".

Totuși întreruperea negocierilor în formatul '5 plus 2' a survenit acum 8 ani, în 2014, în urma anexării Crimeii: Ucraina și Rusia sunt amândouă parte a formatului de negociere. Și chiar  administrația de la Tiraspol a declarat în repetate rânduri că negocierile în formatul '5+2' nu pot fi reluate din cauza războiului dintre Rusia și Ucraina, iar nu din cauza Republicii Moldova.

Turism ofițeresc. Deci, business as usual: putiniștii mint, și mint fără talent. Ceva mai sincer a fost Aleksei Polisciuk, directorul Departamentului CSI din cadrul Ministerului Rus de Externe, care a declarat că “Ofițerii ruși care au fost trimiși in Transnistria pentru a încadra contingentul rus pe baza de rotație au fost reținuți de mai multe ori pe aeroportul din Chișinău, fără explicații.”

Dar explicații au fost, iar Ministerul Rus de Externe le știe bine. Din 2014, Republica Moldova nu a mai îngăduit mișcări de trupe rusești folosind aeroportul din Chișinău, sub pretextul ”menținerii păcii”, fiindcă Rusia este în stare de război, iar Republica Moldova e stat neutru.

Dar să reținem esențialul: pentru prima dată după 8 ani, în ultimele zile Rusia s-a trezit brusc să trimită la Tiraspol, pe singura rută accesibilă (aeroportul din Chișinău), mai multe grupuri de ofițeri sub pretextul  de ”a încadra contingentul rus”: batalioanele motorizate independente 82, 113 și 540. Adică la contingentul rusesc din Ucraina e lipsă acută de cadre de comandă, decimate de 150 de zile de luptă, dar Armata Rusă vrea neapărat să trimită o droaie de cadre pe la Tiraspol și Rîbnița, pentru a încadra cele 9 companii de pușcași desfășurate pe-acolo. De ce oare?

Un conflict inacceptabil. Rușii amenință cu „deschiderea unui adevărat al doilea front în Transnistria". Adică, dacă nu mențin ei, rușii, pacea, Armata Nistreană ar putea ataca Chișinăul, ștergând de pe hartă Republica Moldova. Ce n-au reușit ei, nistrenii, acum 20 de ani, când dotarea blindată moștenită de la fosta Armată XIV sovietică era nou-nouță, ar putea reuși azi?

Păi să aruncăm o privire asupra dotării nistrene:  4 brigăzi de infanterie cu încadrare redusă la puțin peste un batalion. În principiu ar fi brigăzi ”motorizate”, dar cele 18 tancuri T-64B au resursa expirată, fiind produse acum 45 de ani. Piese de schimb nu mai sunt, și chiar dacă ar fi, remontul e imposibil: uzina din Harkov care le-a fabricat a fost distrusă de ruși. Ar mai fi 15 mașini de luptă a infanteriei BMP-1 – al căror tun funcționează când nu bate vântul. Și vreo 70 de relicve ale anilor 1950, pe care le-ar râvni orice muzeu militar:  MT-LB, GT-MU, BTRG-127... Oricât de firavă ar fi Armata Moldovei, n-ai cum să cucerești ceva cu blindate pe care nu poți să le miști din loc.

De altfel, conducerea Transnistriei e conștientă de situație și de aceea nu intenționează să ”deschidă al doilea front”. Recent, liderul nistrean Vadim Krasnoseliskii declara: „În niciun caz conflictul nu ar trebui sa escaladeze în Transnistria. Escaladarea conflictului din Transnistria atrage teoretic nu doar Moldova, ci si alte state, membre NATO. Prin urmare, pe teritoriul Transnistriei, în cazul declanșării unui conflictul, este posibil ca Rusia sa se ciocnească direct cu statele NATO, ceea ce este categoric inacceptabil.”

Bine, și dacă ”e categoric inacceptabil” un conflict în Transnistria, de ce trimite Rusia acolo contingente de cadre militare – că doar nu pentru a încadra la mobilizare armata nistreană? Singurul răspuns: Rusia trimite ofițeri în Transnistria pentru a încadra la mobilizare ... armata rusă.

Pactul social. În Rusia, omul de rând o duce greu: în unele domenii, inflația e de 40 ... 60%, iar vânzările cu amănuntul au scăzut cu 20% față de anul trecut. Rusul de rând n-o ducea foarte bine nici înainte, dar de când cu sancțiunile, nu numai prețurile cresc, ci și șomajul: peste 1.000 de companii reprezentând aproximativ 40% din PIB-ul Rusiei și-au redus operațiunile. Perspectivele sunt sumbre, mai ales în orașele monoindustriale, așa-numitele ”monogorod”.

Dar, după 4 luni de război nedeclarat, s-a stabilit un fel de ”nou pact social” între popor și lideri: rușii îndură greutățile fără să protesteze - că au mai fost asemenea perioade în istoria recentă și sunt obișnuiți. Dar liderii NU declară război și deci NU decretează mobilizarea. Fiindcă groaza războiului din Afganistan, niciodată uitată pe deplin, a fost reînviată de spectacolul miilor de soldați profesioniști repatriați din Ucraina și predați familiilor în cutii de lemn, frumos furniruite, 35 x 35 cm, exact cât să încapă două femure încrucișate și o mână de cenușă.

De aceea, după ce a epuizat o bună parte din forțele militare profesioniste, Moscova s-a văzut nevoită să recurgă la cecenii lui Kadârov, la milițiile din Doneț și Luhansk și la mercenarii Wagner. Dar și aceste forțe au fost măcinate în ultimele două luni, ca urmare a ofensivei costisitoare din Donbass. Iar acum, Kremlinul pare să fi descoperit o nouă sursă de carne de tun: Transnistria.

Ruso-nistrenii. În Transnistria, rușii sunt o minoritate (29,1%), concentrată în principal în orașul Tiraspol (circa 41% din populația de 129 mii). Dar indiferent de etnie, o bună parte dintre localnici au pașapoarte rusești. Fiindcă, înainte de 2014, plecarea la muncă în Federația Rusă era preferată emigrării în România și Uniunea Europeană, din varii motive. Apoi a avut loc Marea Cotitură: dacă la începutul anilor 2000 aproape 50% din exporturile nistrene mergeau spre Rusia, în 2015, pe fondul sancțiunilor, procentul a scăzut brusc la 7,7%.  Dar pașapoartele rusești au rămas: nu degeaba, în 2017, Transnistria a adoptat ca ”steag secundar” chiar steagul Federației Ruse.

Pașaportul atestă cetățenia rusă, ceea ce implică drepturi (precum cel de a intra în Rusia fără viză, de a munci) dar și obligații – cum ar fi obligațiile militare. Astfel, de mai bine de un deceniu, cei 1.500 de militari care alcătuiesc Grupul de Forțe Rus din Transnistria, comandat de col. Dmitry Zelenkov, nu sunt tineri aduși din Rusia, ci cetățeni ruși recrutați în plan local.

Spre sfârșitul primăverii, când Armata Rusă a început să ducă lipsă de personal combatant, Kremlinul și-a amintit că Transnistria are vreo 5.000 de militari activi și încă 15.000 în rezervă. Plus Miliția Populară (2.000) și cazacii ”Armatei Mării Negre” (1.000). Cu totul, cel puțin 15.000 de militari au pașaport rusesc – dar nu sunt supuși legilor rusești, care permit mobilizarea numai în caz de război de apărare, numai dacă Rusia este atacată. Legile nistrene sunt mai permisive.

Atunci, GRU al Federației Ruse a regizat o serie de atentate cu bombă, pentru a oferi prilejul mobilizării cetățenilor ruși din Transnistria. Mobilizarea a mers destul de bine, la Chișinău pe aeroport au și început să sosească ofițerii și subofițerii trimiși să încadreze recruții. Dar cadrele ruse au fost blocate pe aeroport și, la un moment dat, Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova a publicat datele personale ale spionilor ruși implicați. Astfel, pretextul folosit pentru mobilizare s-a dezumflat rapid, iar Transnistria n-a mai exportat carne de tun în Donbass.

Acum, Rusia se confruntă cu perspectiva unui atac masiv ucrainean, în zona Herson. Iar artileriștii ucraineni au și făcut primele trageri de reglaj, cu MLRS, asupra podului Antonivsky – unul dintre cele 3 care ar trebui să asigure logistica celor 35 Grupe de Luptă rusești. De fapt, e singurul cu capacitatea de 60 tone, permițând trecerea coloanelor de tancuri. Iar deunăzi a fost lovit și al doilea pod, Darivskii, de peste râul Inguleț. Și al treilea pod peste Nipru a fost avariat. O veste proastă pentru ocupanți: cam 20.000 de militari ruși sunt în pericol să rămână izolați pe malul drept al Niprului, fără muniție și hrană. Iar brusc Consiliul Federației Ruse a început să amenințe cu ”un al doilea front în Transnistria”, încercând să transforme în motiv de mobilizare refuzul moldovenilor de a permite accesul personalului militar.

Va funcționa planul rusesc? Să aruncăm o privire asupra situației. Armata Transnistriei reflectă componența etnică a populației: nu mai mult de o treime etnici ruși. Deci din cei 15.000 de rezerviști, la primul semn vreo 10.000, etnici ucraineni și români, vor scoate din sertar pașapoartele moldovenești și vor pleca, prin România, spre Occident. De fapt, mă aștept ca procentul să fie mai mare: cei rămași sunt ruși, dar asta nu înseamnă că ar fi nătângi. Au văzut și ei cutiile alea, frumos furniruite, cu Crucea Pravoslavnică aurie pe capac – și n-au poftă de o excursie până la Herson, cu returul acasă în colet, prin Poșta Militară. Despre cazaci și milițieni, n-are rost să vorbim prea mult: valoarea lor militară e chiar sub nivelul kadîroviților. Nici ca și carne de tun nu-s buni. Armata Rusă nu se va încurca cu aceste guri inutile pe front.

Rămân cei 5.000 de militari activi în Armata Transnistriei, plus 1.500 în Grupul de Forțe Rus, alcătuit tot din localnici. Aceștia ar trebui să exercite presiuni militare asupra Republicii Moldova, pentru a menține deschis accesul spre Aeroportul Chișinău. Adică, ar trebui să întoarcă spatele Armatei Ucrainei și s-o ia spre Vest, pentru a se confrunta cu cele trei brigăzi motorizate și o brigadă de artilerie ale Republicii Moldova, cu un efectiv aproape dublu: 9.800 militari.

Și pare-mi-se că, în acest caz, Ucraina va trebui să își îndeplinească obligațiile din cadrul formatului '5 plus 2', apărând, la cererea Chișinăului, neutralitatea Republicii Moldova și spatele Portului Odessa. Sunt convins că, prinși între ciocan și nicovală, cei 3.000 de militari activi ucraino-nistreni și româno-nistreni vor lupta cu mare-mare vitejie contra coetnicilor lor, iar ceilalți 3.000, ruso-nistrenii, se vor lăsa măcelăriți până la ultimul, cu icoana lui Vladimir Putin la piept.

Concret, are cam slabe șanse de reușită planul ”deschiderii unui al doilea front în Transnistria” și al mobilizării cetățenilor ruși din zona secesionistă, în vederea întăririi dispozitivului militar rusesc din zona Herson. Această construcție utopică pare mai curând un ecou al situației dificile în care se află Armata Rusă, care e pe cale să înregistreze o înfrângere istorică pe malul drept al Niprului.