Daniela Şontică (n. 1970, Vintilă-Vodă, judeţul Buzău) este poetă, jurnalistă și eseistă. A fost 7 ani redactor la „Jurnalul Naţional”, de unde a trecut, în 2010, la Ziarul „Lumina”, cotidianul Patriarhiei Române, unde, printre altele, a iniţiat şi coordonat suplimentul lunar „Lumina literară şi artistică”. Din 2016 începe colaborarea cu Radio „Trinitas”. A scris, până acum, patru cărți de poezie, trei cărți de publicistică și un scenariu de tip docu-dramă intitulat „Ziua cea mare” (după volumul de memorii „Însemnări din Războiul României Mari” de dr. Vasile Bianu) înregistrat și difuzat de Radio România Cultural, în 2018.

A colaborat cu poeme, interviuri și publicistică literară în cele mai importante cotidiane de cultură. A fost distinsă cu diferite premii literare, dar și cu diplome omagiale cu medalie pentru promovarea culturii creștine, din partea Patriarhului României. Din 2017 este membră a filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Daniela Șontică a avut amabilitatea, în cele ce urmează, să vorbim despre poezie, despre ce înseamnă jurnalism, despre credință și lumea de azi.

Laurenţiu-Ciprian Tudor: Daniela Şontică, primul eveniment pe care l-am făcut împreună la Braşov a fost lansarea volumului tău de publicistică „Însemnări din pridvor”. Au trecut de la invitația mea, căreia i-ai răspuns afirmativ, mai mult de opt ani (ea a avut loc pe 28 noiembrie 2013). Ei bine, cum se uită femeia și scriitorul care ești azi la femeia de atunci? Apoi, Daniela, mai avem pridvor? Mai avem acel spațiu de trecere, de protecție, aproape un purgatoriu, în-spre și din-spre spațiul propriu, intim? La felul cum ne facem publice toate emoțiile și toată viața (pe rețele de socializare) aș spune că nu prea. Cred că nici scriitorul nu prea mai face însemnări pe prispă. Nu mai delimitează sau, dimpotrivă, taie total. Ce crezi?

Daniela Şontică: Mă uit spre mine, cea din 2013, cu multă înţelegere şi, chiar dacă o să par lipsită de modestie, cu mulţumire: lansarea mea de carte a fost condiţionată de susţinerea unei conferinţe pe tema modului în care jurnaliştii de la noi relatează despre Biserică şi evenimentul religios, iar faptul că am reuşit să fac acest lucru, depăşindu-mi emotivitatea exagerată de care sufeream, mi-a dat încredere în capacităţile mele de adaptare, înţelegând despre mine că pot să fac mult mai multe lucruri decât credeam. Din 2013 până astăzi lumea nu a stat în loc şi nici eu. Între timp, am mai publicat două cărţi de publicistică, o alta așteaptă chiar acum la editură să ia calea tiparului. Am mai publicat şi două volume de poezie: „Iubita cu nume de profet” (2014) şi „Privilèges des femme de lune” (2015).

Metaforic şi spiritual, rămânem în pridvorul bisericii ori de câte ori avem nevoie să ascultăm cu urechea dreaptă liniştea dinăuntrul sfântului lăcaş, iar cu cea stângă zgomotul lumii exterioare, lipsite de Dumnezeu, sau poate nu lipsite - dar mereu pe fugă spre alte centre de interes. Pridvorul este un spaţiu de trecere, de reculegere, dar şi de înaintare, de aceea cred că ar fi bine să nu zăbovim prea mult, ci să intrăm, pentru că „bine ne este nouă să fim aici”...

În altă ordine de idei, puterea de a ne păstra intimitatea vieţii personale şi a nu face din ea un spectacol grotesc pentru gloria de o secundă a reţelelor de socializare o luăm din dorinţa de a fi mai prezenţi cu noi înşine, într-o legătură cu inima noastră, acolo unde îl găsim pe Dumnezeu, dacă vorbim adesea cu el în rugăciune. În rest, e răspândire, ceaţă şi abur.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În 2013 a început și drumul tău spre noi, spre brașoveni, drum care a fost încununat cu intrarea ta, în 2017, în filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Ești un membru activ/prezent al filialei și ai și scris o serie de articole despre orașul de sub Tâmpa. Cum te simți ca „brașoveancă”? A devenit eticheta asta o parte a identității tale, măcar literare? Ce înseamnă Brașovul pentru tine?

Daniela Şontică: Mă simt totdeauna bine, printre prieteni adevăraţi, scriitorii şi artiştii braşoveni, de aceea m-am şi bucurat mult că am devenit membră a acestei filiale a Uniunii Scriitorilor, la sugestia ta și a lui Adrian Lesenciuc. Îmi place oraşul în sine, îmi plac oamenii, dar şi filiala noastră, care este una dintre cele mai bogate în activităţi culturale.

În plus, pentru mine este important şi istoricul Braşovului, care a fost un centru important de păstrare a românităţii în secolele trecute, în vremuri atât de grele pentru Transilvania noastră, iar tradiţiile româneşti şi chiar mai vechi, păstrate aici şi în împrejurimi, mă umplu de mândrie şi recunoştinţă faţă de generaţiile care au ştiut să aducă până la noi ceea ce este esenţial: rădăcinile, credinţa, valorile culturale.

Importanţa acordată cărţii nu numai de către oamenii cu şcoală, ci şi de către ţăranii simpli din această parte de ţară mă face să cred că putem avea un viitor mai bun dacă am avut astfel de strămoşi. Iubesc muzeele Braşovului, bisericile, clădirile, oamenii de seamă din trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat. În Braşov, care pentru mine este cel mai frumos oraş din România, iubesc foarte mult Biserica Sfântul Nicolae şi Muzeul Prima Şcoală Românească din Şchei. Faptul că din 2017 sunt braşoveancă prin adpoţiune scriitoricească mă face să simt că măcar puţin din toate meritele înaintaşilor locului vin şi spre mine.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Daniela, am constatat că simțul tău estetic are clar o dimensiune vizuală, poate și pentru că ești absolventă a cursurilor de grafică-pictură ale Şcolii Populare de Artă din Buzău. Ce-ai făcut, însă, cu pictorița?

Daniela Şontică: Este cam mult spus „pictoriţă”, eu sunt mai mult o persoană care s-a visat pictoriţă, când avea 16-20 de ani. N-am crezut suficient de mult în acest vis şi nici material nu avea cine să mă susţină pentru a studia arta la facultate. De fapt, am iubit la fel de mult aceste două vocaţii ale mele, scrisul şi desenul, dar a fost mai uşor să scriu, ceea ce m-a ajutat să intru în presă, decât să cumpăr pânze şi vopsele pentru a întruchipa artistic ceea ce imaginam sau vedeam. Păstrez, însă, din vremea aceea, când studiam grafica şi pictura la şcoala populară de artă din Buzău, câteva sute de desene şi unele „picturi” pe care le revăd cu nostalogie uneori.

În ultimii ani am început să cred din nou în exprimarea prin culoare, astfel încât, am o rezervă de tuburi cu vopsele acrilice sau tempera, pânze gata preparate, pensule şi creioane de mai multe feluri, planşe de carton şi hârtie pentru ca inspiraţia să mă găsească pregătită. Vizitez expoziţiile cu toată dragostea, cum am făcut mereu, iar în muzee mi-a plăcut totdeauna să admir şi să privesc marii maeştri români şi universali ai picturii. Fac acum şi o destănuire: n-am încercat să dau examen la Arte Plastice şi din cauza unei prejudecăţi anume, am crezut că nu voi avea „idei” artistice pentru toată viaţa...

Mi-a rămas joaca de-a pictorul şi, mai ales, fericirea pe care o simt de fiecare dată când intru într-un magazin de materiale de pictură. Simţul meu artistic l-am valorificat însă în profesia urmată, întrucât am făcut iniţial design de publicaţii, secretariat de redacţie, adică machete pentru paginile ziarelor şi revistelor la care am lucrat. Am reformulat grafic „Ziarul Lumina”, în 2010, când am ajuns acolo ca redactor-şef, iar după conceptul meu grafic a funcţionat 9 ani. Apoi, în 2014, am elaborat grafic şi editorial suplimentul „Lumina literară şi artistică”, supliment care a apărut lunar până la sfârşitul lui 2019.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ai lucrat mult și în presa locală care, din nefericire, este, azi, inexistentă sau neimportantă. În mai toate orașele, în afara capitalei, presa locală este nesemnificativă, anulată, garată, ca și cum cineva a dorit ca acest „câine de pază al democrației” să fie exclus, să nu deranjeze, să poată face baronii locali tot ce doresc. Scăderea calității societății și a sănătății sale nu are o legătură importantă și cu lipsa presei locale? Sau nu mai era nevoie de ea fiind neprofitabilă?

Daniela Şontică: În presa locală buzoiană, unde mi-am început meseria, am lucrat aproape trei ani, 1993-1996, la ziarele „Muntenia” şi „Informaţia Buzăului”. În legătură cu scăderea generală a calităţii presei mi-am pus şi eu multe întrebări în ultimii 10-15 ani, pentru că aşa se pare, că de prin 2008 – 2010 presa a intrat  într-o etapă sumbră (exceptând la noi perioada comunistă). Ziarele locale au urmat şi ele trendul general, al tabloidizării, al lipsei de profesionalism, al exprimării într-o limbă română deformată prin necunoaşterea sensului cuvintelor, prin incultura redactorilor, prin neînţelegerea de către patronii/directorii de publicaţii a necesităţii trimiterii pe teren a jurnaliştilor, chiar dacă aceasta înseamnă costuri.

Prin urmare, rezultatul a fost moartea clinică a presei adevărate. Anchetele se fac tot mai rar pentru că deranjează interesele celor mari. Răul a venit cam în acelaşi timp cu alte câteva rele: criza mondială economică din 2008, apariţia facebook-ului şi a celorlalte reţele de socializare – de unde oamenii au înţeles că pot lua informaţii, deşi acolo nu există criterii de verificare, iar conţinutul aşa-zis de ştiri este realizat la întâmplare, dar mai ales manipulator.

Nici nu mai vorbesc de faptul că profesia de jurnalist este subminată constant de o realitate care ne face rău tuturor: oricine a devenit „autor” prin democratizarea actului de publicare pe internet. Asta, după ce serioase ravagii făcuseră blogurile, site-urile diverse, dar chiar şi, de neînţeles pentru mine, graba publicaţiilor de a-şi posta în varianta lor online informaţia înainte de a tipări conţinutul, autosabotându-se. Apoi, corupţia patronilor de presă şi a unor jurnalişti a definitivat procesul declinului. În plus, să nu uităm de aservirea politică a patronilor de presă, ceea ce se traduce prin lipsa unor angajaţi oneşti, profesionişti şi posesori de conştiinţă.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tu ești unul dintre jurnaliștii care au avut șansa să facă presă adevărată. Ai lucrat 7 ani (2003–2010) la ziarul acela, poate unic, numit „Jurnalul Naţional”, unde ai scris şi reportaje, și interviuri, şi ştiri (în domenii diverse: cultură, social, religios), ai făcut teren (nu cred că se mai face azi), dar ai făcut parte și dintre cei care redactau minunata „Ediţie de colecţie” (am și eu multe numere din ea). Cum de a fost posibil așa ceva atunci și cum de azi nu se mai poate? Cât de importantă a fost acea școală pentru tine? Ce le-ai transmite, din acea experiență, celor care azi vor să facă jurnalism? Apropo, care e cea mai faină amintire din acei ani?

Daniela Şontică: Cei şapte ani ai mei la „Jurnalul Naţional” au însemnat cei mai frumoşi din întreaga mea carieră de jurnalistă. Ai descris destul de bine ceea ce făceam acolo. Am avut şansa de a fi colegă cu unii dintre cei mai buni redactori, iar director să ne fie Marius Tucă, un profesionist şi un ziarist cu mult fler. Era o mândrie şi o încântare să ştiu că lucrez acolo, mai ales că în acei ani „Jurnalul Naţional” devenise numărul 1 în topul ziarelor de calitate din România. Eram câteva sute de angajaţi, nu ştiu sigur, dar cred că peste 300, iar redacţia noastră era situată pe întreg etajul opt şi în cele două turnuleţe din corpul central al Casei Presei.

Sigur, unii huleau clădirea aceea pentru că fusese construită în vremuri de tristă amintire şi pentru că acolo fusese sediul odiosului ziar „Scînteia”, dar eu şi colegii mei (cam toţi, probabil) eram foarte fericiţi acolo. Când trec pe lângă Casa Presei mi se încălzeşte inima de bucuria anilor de atunci. Au fost ani cu muncă multă, cu alergătură pe teren, cu telefoane date din redacţie şi înregistrări de interviuri într-o atmosferă ca de Gara de Nord, dar cu mari satisfacţii, de aceea mă raportez acum un pic romantic la ceea ce a fost atunci. Conducerea ziarului avea, adesea, idei care ne făceau unici în peisajul publicistic. De exemplu, câteva luni pe an, mai ales vara, erau Caravanele Jurnalul, când plecam prin ţară, organizaţi în echipe de reporteri, fotoreporteri, şoferi, pentru a descoperi România, satele, oamenii, problemele, modul lor de a trăi.

Ne documentam înainte, ne alegeam subiectele, ne puneam de acord între noi, sunam în locurile alese pentru a ne preveni interlocutorii şi apoi, cazaţi în diverse localităţi, descindea fiecare la locul stabilit. Trimiteam reportajele noastre la Bucureşti şi mergeam mai departe. În altă vară am fost în Croaziera Jurnalul, mergând cu un vaporaş pe Dunăre, din Deltă până la intrarea fluviului în ţară. Eram cazaţi în cabinele micului vas, acolo dormeam, mâncam, scriam, dar ziua plecam în localităţile de pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi la fraţii bulgari. Încă o idee interesantă a fost în 2009 –  când se împlineau 20 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989 – publicarea unui supliment zilnic numit chiar „Scînteia”, reluând temele şi evenimentele principale ale perioadei comuniste, graţie căruia, sunt convinsă, citiorii mai tineri au înţeles mai bine istoria noastră recentă.

Am făcut parte, într-adevăr, din echipa care realiza în fiecare săptămână suplimentul „Ediţie de Colecţie”, care avea mereu o temă interesantă. De fapt, noi făceam un dosar de presă pe o temă anume, fie că era vorba de un eveniment istoric, de un fenomen, de un personaj din orice sferă. Câteva exemple: Marii boieri ai României, Cu Ceauşescu în jurul lumii, Comorile României, Molimele, Regina Maria, Patriarhii României, Vlad Ţepeş, Amintiri de colecţie, dar au fost şi o serie de ediţii dedicate unor artişti sau actori români, care se difuzau cu un CD cu muzică, poezie sau teatru. Au existat ediţii de colecţie prin care se radiografia câte un fenomen la zi „la români”, în colaborare cu un institut de sondaj, iar rezultatele le analizam noi, iar apoi ziarul organiza o dezbatere cu invitaţi, tot „de colecţie”, la Casa Capşa.

Ediţiile care aveau subiect religios le coordonam eu, de regulă, iar pe parcursul întregului an 2009 am publicat serialul „Sfinţii închisorilor”, săptămânal. Între timp, eram cu ochiul şi urechea atente şi la evenimentele din sfera bisericească, pentru că ajunsesem „experta” redacţiei. În această calitate i-am şi luat, în noiembrie 2006, un interviu amplu Patriarhului Teoctist, care a cerut ca împreună cu mine să vină şi directorul ziarului, Marius Tucă. Desigur, el i-a adresat întrebările dure, legate de securitate şi demolarea bisericilor.

Unui tânăr care doreşte să devină jurnalist îi spun să-şi urmeze cu hotărâre calea, să citească mult, pentru că este o profesie care îţi solicită o solidă  cultură generală, să iubească oamenii şi să aibă răbdare să-i asculte. Dacă vrea să devină vedetă tv, o persoană care citeşte de pe prompter texte scrise de alţii sau să încălzească atmosfera într-un platou de televiziune, atunci nu ştiu ce sfat să-i dau.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Din 2016 ai început și colaborarea cu Radio Trinitas, unde ai realizat, vreme doi ani, emisiunea săptămânală „Lumina cunoştinţei”, cu invitaţi din domeniul ştiinţei, culturii şi religiei. La asta ai adăugat şi o rubrică (de 4-5 minute) „Mărturii de ieri pentru azi” în emisiunea matinală „Viaţa cetăţii” Cum este experiența de radio? Care îi sunt bucuriile? În ce fel solicită diferit jurnalistul?  

Daniela Şontică: Mi-am dat seama că jurnalismul radiofonic este foarte plăcut, antrenant şi îmi produce o mare bucurie. M-a şi ajutat să trec peste stările mele de emotivitate exagerată în contextul vorbitului în public. M-a vindecat de frici, m-a făcut să înţeleg ce putere are vocea umană, care transmite mai convingător o idee, un gând. Bucuriile au venit şi mai vin: când diverse persoane necunoscute îmi află numărul de telefon şi mă sună ca să-mi spună ce mult le-a plăcut cutare intervenţie a mea sau când însuşi Preafericitul Părinte Patriah Daniel îmi transmite felicitări. Mai mult decât atât, Patriarhul mi-a şi conferit dimplome cu medalii, iar la sfârşitul anului 2021 – Ordinul patriarhal „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Noul Hozevit”.

Jurnalismul de radio este diferit prin modul de a concepe textul pe care urmează să-l rosteşti la microfon – nu mă refer la interviuri şi emisiuni în direct, ci la rubrica mea. E ştiut că oralitatea are regulile ei, iar captarea atenţiei ascultătorilor se face într-un alt mod decât adresarea în scris către cititori, însă m-am adaptat repede.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În 2018, Anul Centenarului Unirii, ai publicat o serie de studii, articole şi interviuri prin care ai pus în valoare personalităţile care au contribuit la înfăptuirea României Mari. Aşa s-a născut rubrica de la radio „Oamenii Unirii”, iar apoi volumul „Oamenii Unirii”, la editura Trinitas.  Cum a fost primit efortul tău? Apoi, cât de obișnuiți sau de excepționali au fost acești oameni ai Unirii? Care sunt trăsăturile lor comune? Sunt sigur, de exemplu, că au sesizat momentul istoric și că au fost oameni generoși, capabili de jertfă. Îmi este teamă că azi acea imensă realizare nu ar mai fi posibilă. Nu mai vorbim nici de patriotism și nici de orientare spre binele comun. Ești de acord?

Daniela Şontică:Avalanşelor tale de întrebări nu le pot face faţă decât printr-o sinteză de răspuns. Volumul meu a fost bine receptat: am primit câteva cronici importante, un premiu, am fost invitată la emisiuni radio şi TV să prezint cartea. Cel mai mult m-a bucurat reacţia cititorilor, am simţit, pentru prima dată în viaţă, cât de frumos este să scrii ceva despre care simţi că rămâne, ceva important. Am făcut documentarea cu mult efort, practic în 2018 numai asta am făcut în timpul meu liber, care era de fapt prelungit până la miezul nopţii în toate zilele săptămânii.

Cartea se bazează pe ceea ce am citit la radio, dar pentru carte am rescris aproape toate textele, adăugând informaţii şi lărgind prespectiva. A fost impresionant şi pentru mine să aflu atâtea lucruri despre marile personalităţi din trecut, a fost ziditor de suflet şi de minte. Acum mai mult de 100 de ani dorinţa de unire era un fenomen naţional, iar efortul lidelor politici, bisericeşti şi militari a fost susţinut şi dorit de întregul popor, chiar cu preţul vieţii multora în Războiul de Întregire Naţională, pe când astăzi ne plângem, pe bună dreptate, că nu mai avem o clasă politică cu iubire de ţară, dar sunt de plâns şi oamenii de rând, care nu mai au un patriotism real. În acest sens, să ne amintim de momentul recent când mulţi bărbaţi tineri făceau coadă lungă la obţinerea unui paşaport pentru a fugi din ţară în eventualitatea unui război.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot în 2018 ai fost cooptată în proiectul „Scriitori români interbelici şi Marea Unire”, desfăşurat de redacţia Teatrul Naţional Radiofonic al Radiodifuziunii Române, pentru care ai scris scenariul de tip docu-dramă „Ziua cea mare”, după volumul de memorii „Însemnări din Războiul României Mari” de dr. Vasile Bianu. Cum a fost această experiență, această reușită? Cum a fost să te transpui în timpul acela și în viața acelui om? Pe de altă parte, piesa aceasta  a fost înregistrată (și apoi difuzată la Radio România Cultural, chiar în decembrie) în studiourile radioului public, în regia lui Atila Vizauer, cu participarea unor actori de renume: Florin Zamfirescu, Dan Condurache, Mircea Constantinescu, Cristi Iacob, Liviu Lucaci, Gavril Pătru, Mihai Dinvale. Cum a fost lucrul cu acești actori de primă mână? Ce ai învățat?

Daniela Şontică:Era un vis mai vechi al meu să ajung în studioul istoric al radioului public pentru a asista la înregistrarea unei piese de teatru radiofonic. Nu m-am gândit vreodată că asta va fi chiar la înregistrarea unei piese al cărei scenariu l-am scris chiar eu! A fost o experienţă extraordinară, una dintre cele mai mari bucurii pe care mi le-a oferit scrisul. Am descoperit diferite tipuri de personalităţi ale actorilor, dar, mai ales, prezenţa lor plină de farmec intelectual, cu replici pline de spirit şi haz în pauzele dintre înregistrări. M-am bucurat şi de jocul actorilor, de felul în care se face regia, de lucrul în cabina tehnică şi de montajul ulterior. Iar la final, când totul a fost gata, îmi venea să întreb: cum, acesta nu este un vis? Din toată povestea am învăţat să cred că în viaţă se poate orice.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În 2020 ai publicat un alt volum important (și bine primit) cu titlul „Chipuri din satul românesc”. Ei bine, mai există satul românesc? Mai avem viață cu ritm rural, cu acea legătură strânsă cu natura și cu Creatorul (cu liniștea aceea densă)? Sau totul este compromis și chicizat ca în „Las Fierbinți”?

Daniela Şontică: În demersul meu, care a fost unul de jurnalism cultural, dar şi de analiză şi cercetare, nu am adus în atenţie satul de azi, ci diversele tipuri de abordare a lumii rurale de odinioară: de la cercetarea sociologică pe teren, a lui Dimitrie Gusti şi a echipelor lui, la scoaterea la lumină a faptelor unor ţărani care au existat aievea în istoria noastră şi ne sunt modele: Badea Cârţan, Horea, ţăranii cu biblioteci din Săliştea Sibiului, artistul Picu Pătruţ, ţăranii gazetari şi scriitori din Banat şi alţii.

Un spaţiu amplu am acordat modului în care  satul şi ţăranul român au pătruns în opere şi în articole de presă scrise de M. Eminescu, G. Coşbuc, O. Goga, Gala Galaction, Al. Vlahuţă, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, N. Steinhardt, Ştefan Mitroi, Dumitru Manolache, Ştefan Bănulescu, Ion Agârbiceanu şi de reginele-scriitoare Carmen Silva şi Regina Maria. Am comentat aspecte ale unor lucrări de artă care au ca subiect această lume ancestrală, la Nicolae Grigorescu, Camil Ressu, Octav Băncilă, Corneliu Baba, Ion Măric, Margareta Sterian. Mă opresc aici cu prezentarea cărţii pentru a răspunde la întrebarea dacă mai avem azi sat autentic.

În mare parte nu mai avem, dar oamenii din mediul rural nu trebuie deloc învinuiţi pentru asta, iar dacă este să găsim o vină aceasta să o punem în cârca progresului şi a tehnicii. Discuţia e prea lungă, nu avem timp şi spaţiu. De ce ar fi mai de lăudat orăşenii din cartierele oraşelor care stau în faţa intrării în blocuri şi scuipă seminţe, beau bere, înjură şi ascultă manele, iar ţăranii care au internet pe mobil, antenă parabolică şi merg la crâşmă ar fi mai răi?  Mai rău este că politicile de dezvoltare nu-i au şi pe ei în vedere de 32 de ani încoace.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot în 2020 ai alcătuit şi prefaţat volumul „Crăciunul poeţilor – Antologie tematică din lirica românească” (Editura Basilica). Cum este, Daniela, Crăciunul poeților? Ce are el diferit și ce reține mai mult sensibilitatea lirică a poetului?

Daniela Şontică:Antologia realizată de mine reuneşte câteva dintre cele mai reprezentative poezii cu tema Naşterii Domnului din literatura română scrise de: Mihai Eminescu, Alexei Mateevici, Ion Pillat, Elena Farago, George Coșbuc, Octavian Goga, Otilia Cazimir, Nichifor Crainic, Costache Ioanid, Constantin Goran, Radu Gyr, Vasile Militaru, Ionel Zeană, Traian Dorz, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Zorica Lațcu, Pan M. Vizirescu, Victor Eftimiu, Valeriu Anania și Daniel Turcea. Sunt câteva direcţii în creaţia lor: unele poezii sunt numai bune de recitat lângă brad de către copii, altele sunt profund teologice, altele amintesc de Crăciunul petrecut în aspre contexte istorice: război, temniţă politică. Prefaţa mea la acest volum este lămuritoare şi în privinţa alegerii textelor şi în aceea a tipurilor de sensibilitate.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Debutul tău editorial a avut loc, în 1995, cu volumul de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică” (editura Vinea). Am sentimentul că a fost un volum premonitoriu: azi, artistul, pare un arlechin, iar lumea în care viețuiește o pădure sălbatică, bezmetică. Ce alt rol ar putea el să mai aibă? Apoi, ce mai face poeta care ești? De ce tace? Tocmai din cauza fundăturii care pare lumea de azi?

Daniela Şontică:Vocea mea poetică nu tace şi, chiar dacă sunt şapte ani de la ultimul volum de poezie publicat, eu scriu. Numai că nu fac parte din acea categorie de autori care publică în minutul următor tot ceea ce au scris. Încă îmi place să scriu de mână poezia, am caiete în care scriu, însă mai scriu şi direct în calculator, recunosc. Urmează să fac o selecţie pentru o nouă carte de poezie. Nu simt nevoia să fiu militantă în arta mea, poate doar ici şi colo mai răzbat unele idei sociale, însă eu am crezut totdeauna că poezia nu trebuie să fie un conductor de idei social-politice, părtinitoare în vreo direcţie sau alta. Destul de rar mai public prin revistele literare câte un grupaj.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Am numărat, în contul tău, șase premii literare și patru diplome omagiale (cu medalie) pentru promovarea culturii creștine, din partea Patriarhului României. S-ar spune că nu duci lipsă de cinstire. Ei bine, cât contează pentru artist toate astea și cât mai confirmă ele, din punctul tău de vedere, talentul, de vreme ce, fiecare gașcă literară, își premiază doar oamenii lor?

Daniela Şontică:Este ştiut şi vizibil cu ochiul liber că nu fac parte din nici o gaşcă literară. Trebuie cumva să demonstrez că puţinele premii literare mi-au fost atribuite onest?

Laurențiu-Ciprian Tudor: În 2021 ai fost în juriu la concursul literar „Vasile Voiculescu”. Cât de reprezentative mai sunt astfel de concursuri cât timp ele atrag prea mulți grafomani și rămân, în cel mai bun caz, într-un fel de liga a doua literară. Nu reușesc, după mine, să impună nici cărți, nici autori.  

Daniela Şontică:Fenomenul grafomaniei de care aminteşti există şi, din nefericire, nu dă semne de stingere. El a existat dintotdeauna, dar a devenit vizibil şi a crescut vertiginos după apariţia internetului care oferă oricui posibilitatea de a-şi publica orice elucubraţie, oriunde şi oricând. Cu alte cuvinte, oricine poate fi autor... Lucrări care sunt abia la limită şi chiar sub această limită a unui bun-simţ estetic sunt trimise cu duiumul la concursurile literare. La concursul naţional organizat în memoria lui Vasile Voiculescu au fost premiate cărţi onorabile. Personal, am acceptat invitaţia de a fi în juriu pentru că am reprezentat Ziarul Lumina, care acordă de câţiva ani încoace un premiu pentru literatură de inspiraţie religioasă.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind la poezia ta, să fie idealul poetului trasparența de vreme ce tu ne invitai, în 2007, să ne uităm prin tine? Apoi, este poetul o ființă/un semn de aer sau de apă? Pe de altă parte, care sunt, pe scurt, privilegiile unei „femme de lune”?

Daniela Şontică:Nu cred că idealul poetului trebuie să fie tranparenţa. Poezia învăluie, încifrează, codează. Dar crezul poetic din volumul meu „Uitaţi-vă prin mine” (Brumar, 2007) exprimă o anume nevoie de a fi văzută. Titlul doreşte să exprime, mai degrabă, dorinţa de a fi cunoscută de ceilalţi oameni. Nu transparenţa fiinţei mele o sugerez, întrucât „uitatul” este o invitaţie la a (mă) privi cu atenţie, a lua seama, a observa în detaliu... Mai importantă în întreaga construcţie a titlului este sintagma „prin mine”, adică prin ceea ce scriu eu, prin paginile cu poeme pe care le ofer spre vedere. De altfel, în acest volum am o poezie, intitulată „Orbilor mei”,  care arată şi mai bine ceea ce încerc să spun acum.

La ultima întrebare, despre „privilèges des femme de lune”, cu referire la volumul meu de poeme în franceză, apărut la editura Vinea, în 2015, în traducerea lui Claudiu Soare, răspunsul este amplu, cât toată poezia scrisă de mine. Privilegiile mele sunt ale unei femei binecuvântate cu harul de a trăi stări poetice şi a le transpune artistic în scris.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aș vrea să închei cu o întrebare mai gravă. Când am stabilit interviul de față am avut o discuție și, pe fondul acestei blestemate pandemii, mă certai puțin spunându-mi că în zilele de acum nu mai e timp de floricele, de neutralitate, fie ea chiar a frumuseții, ci e cazul să luăm poziție, să strigăm, să fim fermi. În ce sens? Sunt oare acestea vremurile de pe urmă? A început apocalipsa? Ce ai spune lumii dacă ea, întreagă, te-ar auzi?

Daniela Şontică:Schimbările şi crizele prin care trece omenirea în ultimii ani sunt profunde, suntem contemporani, din păcate, cu schimbarea din temelii a tot ceea ce ştiam. De la discuția noastră, lucrurile au devenit şi mai grave, încât nu mă simt suficient de cunoscătoare şi cuprinzătoare a fenomenelor. Simt mai mult nevoia să tac decât să spun ceva lumii. Încerc să înţeleg, să trăiesc în relaţii cât mai bune cu cei din jur, cu divinitatea şi cu mine însămi.