Constat cu uluială faptul că există români care nu știu cine le sunt vecinii de la răsărit și cum sunt ei intrați în memoria țărilor care au avut de a face cu rușii, mai precis cu armatele lor, din vremea țaristă și până astăzi. Nu cred că există bunic, care să nu fi povestit nepoților săi despre atrocitățile comise de Armata Roșie pe teritoriul României, după Actul de la 23 august 1944, atunci când ne-au ocupat țara. În memoria colectivă a popoarelor călcate de șenilele tancurilor eliberatoare, numite așa pentru că ăștia când cotropesc așa spun, că eliberează, este vie amintirea unor crime abominabile, care fac obiectul a rafturi întregi de cărți istorice și memorialistice aflate în toate bibliotecile lumii, nu numai ale celor din Estul Europei. Cu toate astea, unii se pare că nu știu, probabil nu au avut parte, fie de istorisiri din partea victimelor și martorilor oculari, fie de capacitatea a auzi sau înțelege. Nutrind speranța că măcar să citească sunt capabili, voi povesti cel mai elocvent episod criminal comis de URSS, așa se chema pe vremea aia, precum și îndârjirea criminal-tâmpă cu care autorii au negat timp de 70 de ani că ar avea vreo legătură.
S-a numit Pactul Ribbentrop-Molotov și la 23 august 1939 a fost semnat Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, adică al lui Hitler, și de Viaceslav Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice, adică al lui Stalin. Una din materializările practice a acestui Pact, unul despre care școlarii ruși nu învață la școală, a fost că în 17 septembrie 1939, la doar două săptămâni după ce armatele lui Adolf Hitler au atacat și intrat în Polonia, dinspre est au atacat militar și cele ale lui Stalin. Rapid, cotropită din două direcții, Polonia a cedat, mai ales că a fost lipsită de sprijinul aliaților săi.
În scurt timp, 250 de mii de polonezi, inclusiv peste 10 mii de ofițeri ai armatei poloneze, au căzut în prizonierat și au fost predați de Armata Roșie trupelor de securitate NKVD, ca elemente contrarevoluționare. Trierea s-a făcut în lagărele de concentrare de la Starobielsk, Kozielsk și Ostașkov, unde fiecare dintre prizonieri a fost anchetat cu privire la opiniile politice, poziția profesională, avere, studii, nivel de cultură și cunoștințe de limbi străine. Dosarele astfel întocmite de NKVD au fost înaintate Kremlinului, iar Stalin a decis Soluția: Execuția, fără ca arestaților să li se prezinte vreo acuzație și fără întocmirea vreunor documente de acuzare. La 14 martie 1940, șefii direcțiilor regionale NKVD din regiunile Smolensk, Kalinin și Harkiv au primit ordin să pregătească lichidarea prizonierilor de război polonezi. O săptămână mai târziu, a venit ordinul lui Beria intitulat „Despre descărcarea închisorilor NKVD”, adică ordinul de ucidere a polonezilor deținuți în lagărele din zona provinciilor din estul Poloniei. Victimele erau ofițeri, profesori universitari, ingineri, preoți, medici, avocați, funcționari în serviciul de stat, oficiali guvernamentali, oficiali ai guvernului local, procurori, judecători, politicieni, intelectuali, oameni de afaceri și proprietari de terenuri agricole. Câteva zile mai târziu, a început măcelul.
Execuțiile s-au făcut noaptea, în cel mai deplin secret. Prizonierii au fost aduși în subsoluri sau alte locuri izolate, unde au fost uciși cu o împușcătură în ceafă. Apoi, în dimineața zilei următoare, cadavrele celor uciși au fost transportate cu camioanele și aruncate în gropi deja săpate în pădurea Katyn. Alți polonezi, cei mai mulți, au fost asasinați în fața gropilor săpate din vreme în pădure. Groparii au fost înlocuiți apoi cu excavatoare care au nivelat pământul. Locurile de înmormântare ale victimelor au fost ani de zile inaccesibile chiar și pentru localnici. Potrivit unui document înaintat, în 3 martie 1959, de șefului KGB, Alexander Șelepin, către Nikita Hrușciov, 21.857 de prizonieri polonezi au fost împușcați și aruncați în gropile de la Katyn.
Un an și ceva mai târziu, în vara anului 1941, Smolensk și împrejurimile sale au fost ocupate de armata germană. Secretul deplin în care Stalin eliminase fruntea națiunii poloneze, a făcut ca doar în 1942 germanii să afle de genocid și să demareze o anchetă abia în februarie 1943. La 18 februarie, zona indicată de unii localnici polonezi a fost parțial săpată și au fost identificate mai multe gropi comune. La exhumarea zecilor de mii de cadavre au participat jurnaliști din toată lumea, o delegație a Crucii Roșii Poloneze și o echipă internațională de medici legiști și de criminaliști.
Moscova, atunci ca și acum, ca și oricând a trebuit să acopere o crimă cu o minciună, a reacționat cu acuzația că dacă la Katin s-a petrecut vreo crimă, ea aparține germanilor în complicitate cu polonezii. La insistențele lui Stalin, ministrul britanic de externe a ordonat cenzurarea în presă a informațiilor despre crimă și rezultatele anchetei internaționale, pentru a nu se complica contactele sovieto-britanice. Moscova a triumfat, și a difuzat poziția Kremlinului, dând vina pe germani pentru masacrul de la Katyn. Mai mult decât atât, în 1946, în fața Tribunalului de la Nürnberg, procurorul general sovietic Roman Rudenko i-a acuzat pe germani de masacrarea polonezilor. Și așa au ținut-o vreo 70 de ani.
În URSS, recunoașterea adevărului despre Katyn a fost posibilă doar prin perestroika. În 1987, a fost format un comitet mixt de istorici pentru a explica „punctele goale” din istoria relațiilor reciproce sovieto-poloneze. Cercetătorii au găsit documentele NKVD și le-au comparat cu listele de exhumări întocmite de germani. La 13 aprilie 1990, agenția rusă TASS a publicat un anunț oficial în care declara că NKVD, Beria și Merkulov personal sunt responsabili pentru uciderea polonezilor. În aceeași zi, Polonia a primit câteva sute de copii ale documentelor referitoare la prizonierii din Starobielsk, Kozielsk și Ostașkov. La 14 octombrie 1992, un trimis special al președintelui Boris Elțin i-a oferit în mod solemn președintelui Lech Walesa o copie a celebrului Pachet nr.1(n.m dosarele-cheie cu privire la masacrul de la Katyn, aflate în exemplar unic la Kremlin), inclusiv o scrisoare a lui Beria către Stalin și un extras din procesul-verbal al Biroului Politic al URSS, prin care s-a decis asasinatul în masă.
70 de ani! Atât a durat ca un stat care pretinde că este respectabil, să recunoască o crimă cumplită învelită într-o minciună abjectă. Nu ar fi făcut-o, dacă nu ar fi existat perestroika și dacă Mihail Gorbaciov nu ar fi fost plămădit dintr-un cu totul alt aluat decât predecesorii și urmașii lui. Dacă ar fi depins de Vladimir Putin, germanii ar fi fost acuzați și astăzi de masacru, iar polonezii, de complicitate cu primii, în asasinarea ai lor lor. Adică, exact ceea ce face astăzi în privința masacrării populației civile din Ucraina.
Recomandările noastre
