Mă feresc, așa cum se spune că s-ar feri dracu de tămâie, de a cădea în păcatul care îi împinge pe unii colegi de breaslă să recomande cititorilor lor ce să citească. Las apucătura asta criticilor literari, cei care își câștigă o pâine din eliberarea legitimațiilor de scriitor și din acordarea prin gazetele literare a calificativelor „talentat”, „talentat așa și așa”, „talent care promite” și „catastrofă”, de cele mai multe ori deloc în legătură cu valoarea scriiturii, ci doar în funcție de gașca literară în care este plasat autorul. Cine sunt eu, să le spun oamenilor ce să citească? Mai ales în ziua de astăzi, când a recomanda o lectură, este ca și cum ai recomanda o revistă porno pacienților intubați într-o secție ATI. Rar, fac însă și excepții. 

Să scrii proză umoristică este ca și cum ai vrea să ajungi într-o cofetărie traversând un câmp de mine. Veți fi de acord, aceia dintre dumneavoastră care mai citiți și altceva în afara facturilor aduse de poștaș, că oricând vă vin în minte zeci, poate sute de titluri de cărți care v-au plăcut, dar doar câteva care v-au pus în mișcare complicatul mecanism care stârnește râsul. În cazul meu, la foarte scurta listă a cărților din această ultimă categorie s-a mai adăugat un titlu: „Crunta exploatare a sînului Julietei”, scrisă de Ion Cristoiu și publicată zilele trecute de Editura Martorul Clipei.

În acest al treilea volum dintr-o serie de jurnale de călătorie, primele două au fost „Lumea văzută de un român rupt în fund” și „În vestă printre fracuri”, Ion Cristoiu se depășește pe sine. Călătorul Ion Cristoiu îl surprinde cu toate gurile de foc ale umorului pe turistul universal și capcanele care îl țăcăne la portofel mai des o face aparatul de fotografiat sau casele de marcat ale magazinelor de suveniruri cu care-i sunt presărate dantesc traseele. Nu o face cu răutate, sau vreun alt parapon, ci cu tandră înțelegere, ba chiar cu auto-umor, specie rară. Cei dintre noi, cititorii nepătrunși de solemnități, cei care știm că odată plecați în aventuri turistice suntem toți cam la fel, de la japonezul care se urcă vineri în avion, la Tokio, coboară din el sâmbătă, la Paris, doar pentru a-și face poze cu o ceașcă în mână, pe terasa  „Cafe de la Paix”, pe care să o arate colegilor de slujbă, luni dimineața, și până la președintele de țară, aflat în vizită oficială, și care pândește momentul în care o poate zbughi la cumpărături.

Ce altceva decât umor și auto-umor în stare pură așterne Ion Cristoiu, atunci când își povestește pățaniile de turist nocturn prin „Pauli”, cartierul deocheat al Hamburgului? Să vedem un fragment care poate sta fălos, umăr lângă umăr, alături  de orice secvență din Jerome K. Jerome sau Ilf și Petrov. Odată ajuns la Erotic Art Museum, curiosul gazetar intră în vorbă cu o blondă ostentativ vopsită, cu trăsături virile, custodele muzeului. Blonda îi răspunde amabil, moment în care pe Ion Cristoiu îl lovește revelația: „Vocea îmi spunea însă că nu e o Ea! „E un El! Mă aflam în dialog direct, întîia oară în viaţă, cu un travestit! Din acel moment, am decis ca în carnețelul de însemnări să evit precizarea genului: Masculin sau Feminin. Voi folosi denumirea de Custode. Custodele poate fi atît un El, cît și o Ea.” Dintr-una într-alta, gazetarul ia locul turistului și se înfiripă un interviu cu Custodele:

„ - Sînteţi proprietar?, întreb eu, nu din prostie, ci pentru a afla cîte ceva despre forma proprietăţii. El/Ea izbucnește în rîs. Muzeul nu e al statului, ci al unui tip. El/Ea e un simplu angajat/angajată - adaugă Custodele și, spre satisfacţia mea, cu năduful tipic proletariatului pentru care neamţul Karl Marx a scris Manifestul Partidului Comunist. Şi în continuarea aceluiași năduf, mi-l dă în gît pe patron că e în vacanţă, în timp ce el/ea muncește.”

Să vezi proletariatul lui Karl Marx într-un travestit, paznic de noapte al unui muzeu dedicat celei mai vechi „arte” din istorie, este o performanță, nu glumă. Cu atât mai mult, să scoți la iveală antagonismul dintre exploatat și exploatatorul aflat în huzur. Ce păcat, însă! Viziunea materialist dialectică și istorică a lui Ion Cristoiu nu lasă loc aprecierii inventivității capitaliste a patronului Muzeului, aceea de a angaja un travestit pe acel post și nu un absolvent de teologie. Recunosc, dacă mi-ar fi dat prin cap să-mi deschid un asemenea muzeu, nu mi-ar fi dat și să angajez un personaj cu o asemenea capacitate de reprezentare.

Vă vine să credeți sau nu, cartea, adică autorul, reușește o chestie unică, aceea ca la adăpostul umorului de personaj asamblat cubist din pătrate și triunghiuri decupate din personajele lui Marin Preda, Ilie Moromete - Moromeții și Vintilă - Cel mai iubit dintre pământeni, să scoată din ceea ce știe toată lumea o concluzie la care nu s-a gândit nimeni. Da, clar, așa este, exclami atunci când citești cum, într-o logică fără cusur, Ion Cristoiu explică de ce umbla domnitorul Alexandru Ioan Cuza după cârciumarii care înșelau cu ocaua mică. Să vedem!

„Mai nou, după blagoslovirea românilor cu democraţia, plecînd de la obiceiul ăsta, unii au văzut în  Alexandru Ioan Cuza un fel de străbunic al Oficiului pentru Protecţia Consumatorului. [...] Nimeni n-a sesizat un amănunt. Alexandru Ioan Cuza intra, pentru a verifica Starea Națiunii, numai și numai în crîșme. De unde, în răspăr cu toţi istoricii, subsemnatul a  ajuns la o concluzie de neclintit: Chestia cu ocaua era pentru Alexandru Ioan Cuza un  pretext abil pentru a o șterge din Palat și a se bucura și el, ca tot omul, de un pahar.

- Bine, bine!, vor sări unii, dar de ce avea nevoie de atîtea complicații pentru a da pe gît un păhărel?! Nu  putea bea și la Palat?! La o adică, dacă voia, putea bea și o damigeană, ba chiar și o cisternă. Cei care reacţionează astfel sînt, desigur, oameni  inteligenţi, ba chiar și cultivaţi. Le lipsește însă - sînt sigur - acel lucru fundamental pentru ca un bărbat să  se poată considera trecut prin viaţă. Nu sînt însuraţi sau, mă rog, n-au fost însuraţi. Dacă ar fi avut această experienţă, n-ar mai fi pus o  întrebare atît de neghioabă. Cum să bea Cuza un păhărel la Palat? Păi, doamna Elena Cuza unde era? Din cîte se știe, Cuza își adusese la Palat și amanta, Maria Obrenovici. Trăia cu amîndouă. Nu știu dacă pe rînd sau în același timp. Astfel că, în privința cicălelii, el avea pe cap nu una, ci două femei. Dacă se apuca să dea pe gît un păhărel, se trezea muștruluit nu numai de nevastă, dar și de amantă.

Şi cum, de regulă, bărbatul însurat stă, pe rînd, cînd  cu nevasta, cînd cu amanta, admiţînd că Elena Doamna  obosea să-l tot bată la cap, îl lua la refec, de îndată, cu  forţe proaspete, Maria Obrenovici. E de înţeles că Alexandru Ioan Cuza ieșea din Palat și umbla prin crîșme pentru a-i prinde pe cîrciumari cu Ocaua Mică. Dacă ajungea pînă la urechile celor două femei zvonul că el se înfunda prin crîșme, Domnitorul Unirii avea la îndemînă argumentul tuturor bărbaţilor însuraţi cînd vor s-o șteargă de acasă: Merg la serviciu! Am o sumedenie de treburi pe cap.”

Formidabil, îți vine să exclami! Asta trebuie să fie, îți spui, dându-ți o palmă peste frunte, pentru că altfel, Vodă ar fi umblat și după cei care măsluiau greutățile cântarelor prin piețe și măcelării, nu doar după cârciumarii care micșorau ocaua.

Nu există destinație celebră pomenită în cartea sa, care lui Ion Cristoiu să nu-i fi provocat reflexii surprinzătoare, unele care stârnesc râsul și pun pe gânduri deopotrivă. Încă un exemplu? Oracolul din Delfi, văzut de jurnalist drept una dintre cele mai marii escrocherii ale capitalismului timpuriu. Pe asta n-o mai povestesc. Vorba aceea: mai departe scrie în carte!