Care om cu ceva cultură, inteligență și bun-simț nu a făcut ochii mari, atunci când a văzut imagini cu, sau a auzit despre persoane de rasă albă așezate în genunchi în fața unor alte persoane, dar de rasă neagră, ca să le ceară iertare pentru persecuțiile și viața grea la care  strămoșii lor albi i-au supus pe înaintașii celorlalți? Dar nu doar față-în-față s-au petrecut asemenea gesturi, ci și în lipsă, atunci când echipe de fotbal din fel de fel de colțuri ale lumii au prins să se pună în genunchi în deschiderea meciurilor, în semn, cum ziceam, de cerut iertare.

Ridicolul a atins proporțiile ținutului de burtă de râs, atunci când pe Riverside Stadium din Middlesbrough, înainte de un amical cu naționala Angliei, jucătorii români, mai puțin Nicolae Stanciu și Ionuț Nedelcearu, s-au așezat și ei în genunchi, chiar dacă singurii oameni din rasa neagră văzuți vreodată pe viu, pe meleagurile noastre, au fost studenții de culoare aflați la studii în România și ceva urmași de-ai lor.

Obiceiul ăsta este parte a campaniei numite „Black Lives Matter” („Viețile Negrilor Contează”), mișcare amorsată de uciderea fără nicio justificare legală a lui George Floyd, un bărbat de culoare, de către Derek Chauvin, un polițist din Minneapolis, în data de 25 mai 2020. Evenimentul a cumulat într-un torent al revoltei toate umilințele și frustrările adunate în timp de populația de culoare din SUA. Dar! Dar de aici și până la transformarea acestei mișcări într-un vector de tip neo-marxist nu a mai fost decât un pas. Unul care a schimbat conținutul inițial al mișcării, acela al revoltei împotriva discriminării pe bază de culoare, cu unul neo-marxist, de luptă împotriva capitalismului, pricină în concepția ideologilor BLM a tuturor relelor de pe planetă.

Să revenim la așezatul în genunchi. În mod evident, gestul se vrea a fi unul încărcat de vinovăție, una trans-generațională, asta pentru că nu-i așa, strămoșii albilor i-au sclavagit pe cei ai negrilor. Ceea ce ține fără doar și poate de realitatea istorică. Însă chestia cu vinovăția asumată de urmași fără vreo vină, combinată cu teoriile neo-marxiste, țintește cu totul altceva decât s-ar putea crede.

Nu am știut până recent, în anul 2009, Editura „Curtea Veche” a publicat o carte extraordinară, „Lebedele sălbatice”, scrisă de chinezoaica Jung Chang. Autoarea a fost primul cetățean chinez care, în zorii vagi ai deschiderii post-Mao Zedong, a ieșit din China pentru a urma un doctorat la o universitate britanică. În cartea scrisă și publicată de o editură londoneză în 1994, Jung Chang spune povestea secolului XX chinez, așa cum a fost el trăit și văzut de familia autoarei. Suficient să mai menționez în privința valorii și acurateței relatării, „Lebedele sălbatice” este un titlu interzis în China până în ziua de astăzi, iar cartea circulă și poate fi citită doar clandestin, din mână în mână.

Ei bine, un fragment mărunt din evocările lui Jung Chang m-a făcut să pricep o chestiune fundamentală. Este unul nesemnificativ în tabloul apocaliptic care descrie calvarul prin care Mao Zedong și-a decimat poporul, prin măsuri demente care au însemnat moarte lentă, prin înfometare, întinse pe ani și ani, dublate de eliminarea fizică a oricui formula cea mai palidă critică. Parcurgerea acestor consemnări ale autoarei te trimite la o concluzie drăcească: au fost mult mai norocoase popoarele trecute prin comunism cu țeava pistolului la ceafă, pentru că la ele chinul era mult mai scurt, părinții nu-și mai vedeau odraslele murind de foame, nepoții nu mai erau martorii topirii în nemișcare a bunicilor, iar copiii nu mai știau că părinții li s-au stins în lagăre, așteptând să ajungă și ei tot acolo, pe post de pui de contrarevoluționari.

Istoricii estimează numărul chinezilor omorâți de Mao la peste 100 de milioane, în timp ce - să nu râdeți, este totuși vorba despre ființe umane -  autoritățile chineze insistă că nu sunt decât 50 de milioane. Aceste autorități admit că aproximativ 40 de milioane de chinezi au murit de foame, în urma dezastrului industrial-agrar numit „Marele Salt Înainte” (1958-1960) și încă vreo 10 milioane, în urma „Revoluţiei Culturale” (1966-1976).

Revenind, un fragment din lectura ”Lebedele sălbatice” mi-a produs o importantă revelație: am înțeles rolul inducerii sentimentului de vinovăție în eșafodajul transformării omului în neom.

Mao vroia să impună nu numai o disciplină externă, dar și o totală supunere a tuturor gândurilor, fie chiar cele intime. În fiecare săptămână se ținea o ședință pentru „examinarea gândurilor” acelora care aderaseră „la revoluție”. Fiecare trebuia să se autocritice pentru gândurile sale și să se supună criticilor celorlalți. Tendința era ca ședințele să fie dominate de persoane ipocrite și meschine, care le foloseau ca să dea frâu liber propriei invidii și frustrări; indivizi de origine țărănească îi atacau pe cei de origine „burgheză”. Ideea era ca întreaga populație să fie reformată pentru a ajunge să semene cu țăranii, deoarece revoluția comunistă era, în esență, o revoluție țărănească.

Procesul făcea apel la sentimentul de vinovăție al celor educați, deoarece trăiseră mai bine decât țărănimea și autocritica se axa tocmai pe aceasta.

Meschinăria care domnea aici era justificată de pretextul că intruziunea în viața personală constituia un mod de a asigura o perfectă curățire a sufletului. În realitate, meschinăria era o caracteristică fundamentală a revoluției în care se glorifică imixtiunea și ignoranța, iar invidia face parte din sistemul de control.

Așadar, „Procesul făcea apel la sentimentul de vinovăție al celor educați, deoarece trăiseră mai bine decât țărănimea și autocritica se axa tocmai pe aceasta”. Iată Cheia: nu ai greșit de moarte, pentru că ai făcut o greșeală cruntă, cu voie sau fără voie, ci ai greșit pentru că ești altfel decât altcineva. Și cum orice om, sau orice categorie umană, este altfel decât un alt om, sau altă categorie umană, oricine poate fi scos oricând vinovat de orice și redus la tăcere sau tras la răspundere chiar cu prețul vieții pentru o vinovăție imaginară. Una pentru care în mizeria neo-marxistă avortată de „Black Lives Matter”, unii oameni doar se așază în genunchi deocamdată, fără să și aibă de ce.