Lucian Avramescu este cunoscut publicului mai ales ca poet. În calitate de proaspăt coleg de redacţie cu el, începând cu 1984, am avut privilegiul să-l văd scriind. Nu numai materialele pentru redacţie sau corectându-le pe ale subalternilor, pentru că era redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului”, ci şi poezii.

Am remarcat de fiecare dată când, mânat de treburile redacţiei, năvăleam la el în birou fără să mai bat la uşă, că atunci când scria poeziile, avea o anumită lumină în ochi. Lumină care îi făcea şi faţa senină.

„Bună seara, iubito! Sînt destui care vor să ne pună la ușa iubirii zăvor, Să pună cătușe cuvîntului dor. Bună seara iubito!

Unele dintre aceste versuri pe care toată lumea le ştie, au fost scrise sub ochii noştri, colegii lui de redacţie. Le auzeam după aceea la „Serbările „Scâteii tineretului”, sau cântate de Gheorghe Gheorghiu ori Ion Caramitru şi Loredana Groza.

Dincolo de toate acestea, dincolo de activitatea de poet şi de jurnalist, puţină lume ştie că Lucian Avramescu a fost şi primul jurnalist român reporter de front, de după 1989. Reporter pur-sânge, într-un loc extrem de periculos. Ceea ce nu aş fi crezut că ar fi putut face un poet.

Era în prima lună a anului 1990. În Basarabia începuse un conflict armat, din care, noi, aici, la Bucureşti, nu prea înţelegeam mare lucru. Pentru că nici ştirile care veneau din acea zonă, deşi se clama sus şi tare libertatea presei şi libertatea de informare, erau trunchiate şi confuze. Moldova Press, agenţia oficială de ştiri a Republicii Moldova era controlată total de către KGB-işti. Ziare independente de acolo nu ajungeau la noi. Dar înţelegeam că se petrece ceva. Ceva ce sigur interesa România.

Nu trecuseră nici două săptămâni de la Revoluţie şi entuziasmul la noul ziar „Tineretul liber” era maxim. Pe 12 ianuarie, ajunsesem în redacţie cam pe la 10 dimineaţa. În faţa uşii de la biroul redactorului-şef, Ștefan Mitroi - Fane, nou ales de colectiv, aşa cum se făcea atunci, m-am întâlnit cu Lucian Avramescu. M-a întrebat scurt: „Mergem în Moldova? Se petrece ceva acolo”. Nici n-am stat pe gânduri: „Mergem”! „Ai paşaport”? Eu, înainte de 1989, nu am fost niciodată în străinătate. Nici măcar până la bulgari. „N-am! Dar, pentru ce să-mi trebuiască paşaport în Moldova?” „Nu la noi. În Basarabia”! „Când plecăm”? „Dacă eşti gata, diseară”.

Eu eram reporter de teren. Aveam tot timpul pregătită acasă o geantă cu schimburi şi o strategică cutie de conservă de carne de porc chinezească, în caz că pe undeva, pe teren, nu găsesc nimic de mâncare. Am intrat împreună în secretariatul cu măsuţa plină de telefoane, unele oficiale. A ridicat unul şi a cerut cu Ministerul de Externe. A spus că suntem „Tineretul liber” şi avem nevoie de un paşaport. Datele mele din buletin le-am dictat la telefon. Până am ajuns la Direcţia Consulară, paşaportul era gata. Şi nu orice fel de paşaport, ci unul de serviciu (care avea să-mi aducă trei ani mai târziu mari necazuri, în Albania răsculată). Seara ne-am întâlnit amândoi în gară şi am luat trenul de Chişinău.

Pe la cinci dimineaţa am ajuns la graniţă, unde aveam de aşteptat mai bine de o oră, pentru că se schimbau boghiurile vagoanelor. Ecartamentul în proaspăt destrămata URSS era altul decât la noi. Aşa că am decis să mergem la bufetul gării să mâncăm ceva. Ne-a surprins câte produse aveau la pricăjitul de bufet de gară de graniţă. O femeie grasă ne-a dat, de parcă eram în vizită la o mătuşă, tot ce avea mai bun. Omletă, caşcaval minunat, icre, şuncă. Ce mai, un mic dejun pe cinste. La plată, surpriza a fost şi mai mare. Prevăzător, Lucian luase nu numai lei la el, ci şi nişte dolari. Cam o mie. Eu nu aveam decât lei. Cam vreo şaizeci de mii. Acolo, când am plătit, ne-am dat seama că, împreună aveam în buzunar aproape PIB-ul Moldovei. Ne-a costat 12 copeici tot festinul matinal. Raportul valutar era leu pe rublă. Aşa că ne costase totul, 12 bani.

Când am coborât în gara din Chişinău, aproape de prânz, unde să mergem? Nu cunoşteam pe nimeni. Sau, mai bine zis, cunoşteam, dar nu personal, ci din citite. Pe Grigore Vieru, pe Leonida Lari, pe Mihai Molodoi. Desigur, auzisem şi de Mircea Druc, premier pe atunci, şi de Mircea Snegur. Dar cum să te duci la preşedinţie sau la guvern şi să spui că suntem doi jurnalişti din România, aterizaţi la Chişinău, să vedem cam ce mai e pe-aici, că am auzit la Bucureşti că e ceva scandal. Ne-am fi făcut glorios de râs.

Atunci Lucian a avut o idee salvatoare. Să cumpărăm câteva ziare de pe tarabă, să le vedem adresele şi să mergem la unul dintre ele. Aşa am făcut. Unul dintre ziare se numea „Tinerimea Moldovei”. Avramescu a decis: „Aici mergem, că ăştia sunt de-ai noştri”. Am luat un taxi care să ne ducă la adresă. Cu toate că era evident că şoferul se prinsese că abia picasem pe acolo şi ne-a ocolit copios, ne-a costat câteva ruble. Adică, vreo câţiva lei. La finalul cursei ne-a întrebat dacă nu cumva vrem votcă, icre negre sau nişte fete. El e cel mai bun furnizor din Chişinău. Am convenit că o să ne vedem mai pe seară. Trecusem pe lângă Hotelul Cosmos şi, probabil, acolo aveam să dormim.

În redacţie am avut norocul să dăm peste Mihai Molodoi, un jurnalist extrem de bun de la Chişinău. Semna acum cu un pseudonim luat din Eminescu: Mihai Călin, pentru că Molodoi i se părea prea rusesc. El ne-a pus la curent cu tot ce se petrecea în Basarabia. Spun Basarabia, pentru că îl enerva când spuneam Republica Moldova.

Conflictul pentru care venisem începuse la sfârşitul lui 1989. Dar noi, firesc, nu aflasem de el la Bucureşti pentru că nu aveam de unde. Mai exact, în noiembrie 1989, minoritatea găgăuză a declarat constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în componența RSS Moldovenești. Cu capitala la Comrat, cel mai mare oraş din regiune.

Ca să vă daţi seama, era ceva mai mic decât Râmnicu Sărat, sau Zimnicea. Republica Găgăuză cuprindea raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești. Asta în mintea lor, pentru că în fapt, erau locuite în majoritate de români. De asemenea, Mihai ne-a pus la curent cu bătălia care se dădea la propriu, în tranşee, de către intelectualii basarabeni, pentru a impune limba română ca limbă de stat. Mergeau, efectiv, ca badea Cârţan, pe jos, cu câte o traistă plină de cărţi şi colindau satele să discute cu ţăranii. Să le reamintească faptul că sunt români.

Seara l-am cunoscut pe Mircea Druc, în faţa clădirii guvernului, unde ieşise să le vorbească voluntarilor care se strângeau pentru a merge să lupte cu găgăuzii doritori de independenţă. Apoi ne-am întâlnit cu Grigore Vieru. Cei doi poeţi s-au îmbrăţişat călduros, ca doi fraţi. A fost o întâlnire, pentru mine cel puţin, memorabilă. S-au spus versuri. Pe unele dintre ele le cunoaşteţi cu toţii. S-a vorbit despre România. Despre speranţa Unirii.

A doua zi a rămas ca Mihai să facă rost de o maşină, cu care să mergem la Comrat. Seara am ieşit în oraş, în parcul central din Chişinău. Lucian, ca şi mine de altfel, rămăsese cu gura căscată. În acel parc am văzut cele mai frumoase femei din viaţa mea. Avramescu ar fi scris pe loc câte o poezie pentru fiecare. Până la urmă, Mihai s-a întâlnit cu nişte prietene şi am mers la cârciumă. Noi am rămas până târziu cu două dintre ele. Fără gânduri ascunse, că eram rupţi după noaptea cu trenul şi, oricum, dimineaţă la şase plecam la Comrat. Mihai făcuse rost de maşină. Galanţi, înainte de a ne despărţi, am plătit noi nota. Cam 60 de ruble. Nu ni s-a părut mult. Mai ales că băusem şampanie şi mâncasem icre negre.

A doua zi, în maşină, spre Comrat, Mihai, când a auzit cum s-a încheiat seara, a râs de s-a strâmbat: „V-a făcut ospătarul de v-a rupt. 60 de ruble este o leafă şi jumătate. Hai să luăm plăcinte cu varză. Precis or să vă placă”. Erau minunate. La ora aceea, nu aveam de unde şti că plăcintele cu varză vor fi mâncarea noastră pentru câteva zile.

În apropiere de Comrat, drumul era blocat de bucăţi de beton şi erau şi două blindate uşoare, cu trupe OMON. Ne-am pozat cu ei, după lungi insistenţe. Cu greu ne-au lăsat să trecem. Dar nu cu maşina, ci pe jos. Pe Mihai şi pe şofer i-au oprit. Nu voiau probleme. Aveau acte de Moldova.

În zece minute eram la „preşedinţie”. De fapt primăria din Comrat. Am fost imediat luaţi în primire de nişte indivizi în treninguri, tenişi şi înarmaţi cu câte un AKM. Le-am explicat că suntem jurnalişti şi vrem să vorbim cu o oficialitate. Nu vorbeau decât ruseşte. Limbă cu totul străină nouă. Aşa că nu ne-am înţeles de nici un fel.

Până la urmă, unul dintre înarmaţi ne-a făcut semn să-l urmăm. Am crezut că pricepuse ce voiam. De unde. Ne-a dus la subsolul clădirii, ne-a băgat într-o cameră care avea două paturi acoperite cu câte o pătură jegoasă şi o fereastră sus, zăbrelită. Ne-au luat şireturile şi curelele de la pantaloni, ne-au percheziţionat ca-n filme, să nu avem arme, şi au plecat, încuind uşa pe dinafară. Eram prizonieri. Sau arestaţi. Lucian glumea: „Ca la noi în armată, când te băga la arest”. Arest a fost. Seara a intrat tot un înarmat, cu nişte plăcinte cu varză pe o tavă din tablă. Le-a aşezat jos şi a dat să iasă. Lucian a vrut să-l întrebe ceva. Înarmatul i-a făcut semn cu degetul la gură să tacă, după care a rostit cu mânie: „Spion! Capitalist!”, Până să-i spunem că suntem jurnalişti, închisese deja uşa.

Două zile ritualul s-a repetat. Plăcinta cu varză a devenit mâncarea pe care mi-am jurat că nu o s-o mai mănânc vreodată. Aşteptam. Eram convinşi că Mihai şi şoferul, rămaşi la „graniţă”, văzând că nu venim de atâta timp, vor alerta, dacă nu pe cei de la OMON, ceva autorităţi de la Chişinău. Numai că autorităţile de la Chişinău nu aveau nici un cuvânt de spus aici.

A treia zi, plini de plăcintă cu varză, am fost scoşi din camera noastră de arest şi duşi la etaj. Pe scări ni s-au înapoiat şireturile şi curelele. Am fost duşi într-un birou, unde un individ cam de 50 de ani a început să ne vorbească în ruseşte, de parcă ar fi fost firesc să înţelegem ce spune. Ne-a ţinut o predică de mai bine de o oră. El s-a mai aşezat. Pe noi, înarmaţii nu ne-au lăsat să stăm jos. Predica trebuia ascultată în picioare. După care au mai venit nişte soldaţi în trening, înarmaţi până-n dinţi, iar grizonatul ne-a spus: „уходите, шпионы”. Adică, am aflat mai târziu, „plecaţi, spionilor”.

Peste un an, când m-am întors în Basarabia pentru războiul din Transnistria, am aflat că fusesem faţă-n faţă chiar cu Stepan Topal, „preşedintele republicii Găgăuzia”. Pe drumul de la primărie până la marginea „capitalei”, înarmaţii nu ne-au lăsat să vorbim cu nimeni. Doar câteva femei, grase şi balcâze, ne-au înjurat şi scuipat copios. Lor, „soldaţii” în trening le-au dat voie să se apropie. Militarii de la OMON stăteau pe blindate şi râdeau. Am trecut printre barierele de beton şi am luat-o pe jos.

În depărtare se vedea un sat. Am ajuns în el după câteva ore şi am bătut la prima poartă. Ni s-a răspuns în româneşte. Mare uşurare! Am fost poftiţi în casă. Erau doi bătrânei, coborâţi parcă din poveştile lui Creangă. Şi vorbeau precum scrisese Creangă. Ospitalieri, ne-au întrebat dacă nu vrem nişte plăcinte cu varză. Nu! Nu voiam! Dar vinul, o zghihară ca-n poveşti, mergea de minune cu discuţia cu cei doi bătrâni. De la ei şi de la alţi câţiva vecini, care auziseră că suntem acolo şi veniseră, care cu nişte nuci, care cu câte o cană de vin, am aflat cam tot ce se petrecuse în zonă în ultima vreme.

Noaptea, târziu, ne-a dus cu maşina, un Moskvich dărăpănat, la Chişinău, un sătean. Cei din redacţie de la „Tinerimea Moldovei” erau foarte îngrijoraţi. Dacă nu apăream nici în acea zi, luau legătura cu ambasada noastră. Până atunci anunţaseră MI-ul de la ei, dar rezultatele fuseseră zero.

Cu Lucian ne-am împărţit subiectele şi ne-am pus pe scris. Apoi le-am trimis prin singurul fax, care se afla la Moldova Press, la redacţie la Bucureşti. Şi ei erau îngrijoraţi.

A doua zi, a fost ceva mai rău, deşi nu am mai fost arestaţi. A fost chiar front. Voluntarii pe care îi văzuserăm în seara când veniserăm, primiseră arme şi acum veneau să desfiinţeze Republica Găgăuzia. Noi, împreună cu ei. Blindatele OMON s-au retras. Au avut loc schimburi de focuri şi au fost răniţi. Seara, ne-am făcut iar reportajele şi le-am trimis la redacţie.

Această primă deplasare cu Lucian Avramescu, în calitate de reporteri de front, a durat mai bine de o săptămână. În ultima seară, am ieşit din nou în oraş şi am cumpărat câteva lucruşoare pentru cei de-acasă, să nu ne ducem cu mâna goală. Nu se găsea mai nimic. Lucian a cumpărat câteva nimicuri, pentru soţie şi copii. Eu la fel, i-am luat lui fiu-meu, care avea patru ani atunci, două crose de hochei, o cască de portar şi un puc. Cu micile cadouri în braţe, am traversat împreună iar parcul plin cu femei foarte frumoase. Lucian a concluzionat: „Fraieri am fost! Astea au sentiment matern. Uite cum râd la noi dacă ne-au văzut cu cadouri pentru cei de-acasă. Asta-i cheia succesului la femei. Să te creadă băiat serios, de casă”. Cu râsul acelor fete foarte frumoase am rămas.

Iar acum, cu amintirea unui mare jurnalist-patriot, care nu a ezitat să-şi rişte viaţa, într-o dezordine socială totală, pentru a relata românilor ce se petrece cu alţi români aflaţi dincolo de graniţe.

Acum, când nu mai este, îmi vin în minte cuvintele lui, pe care mi le-a spus după ani, când l-am vizitat la spital, unde se internase cu inima: „Sorine, cum dracu’ a fost prădată ţara mea, păzită de atâţia generali?”

Dumnezeu să te odihnească, Lucian Avramescu!