Citez din știre, așa cum a apărut ea în EvZ: „Mai mulți studenți de la Facultatea de Drept a Universității București au fost propuși spre exmatriculare deoarece au fraudat mai multe examene. Concret, studenții au comunicat pe Whatsapp metodele prin care ar putea să fraudeze examenele online.”

Care mai de care, mai mulți intelectuali ai neamului, mai ales dintre aceia cu mult timp liber de folosit la ars gazul pe rețelele de socializare, denumirea cu ifose a Facebook-ului, au prins a tuna și fulgera. Ideea de bază, „frauda academică” pune nu doar învățământul, dar și întreaga țara pe butuci. Pe bune? Sigur, nu copiatul ridică o țară, dar chiar să o dărâme?

Mai nimeni nu pare să țină cont de faptul că un an întreg de făcut carte pe net, în on-line, a construit printre elevi și studenți un nou tip de relaționare colegială. Predatul, învățatul, înțelesul materiei, repetarea ei și prezentarea la examinare în aceste noi condiții a ridicat niște dificultăți la care nimeni nu se aștepta, pe care nimeni nu a știut să le gestioneze eficient din prima. Pe fondul ăsta, niște studenți discutau cum să facă, să se descurce prin metoda „minimei rezistențe”. Atenție, doar discutau, nu i-a prins nimeni fraudând ceva.

De ce picătura ia forma cunoscută în timpul căderii?

Pentru că în acea formă, lichidul întâmpină cea mai mică rezistență la frecarea cu aerul. Îi spune „Principiul minimei rezistențe”. Regăsim acest principiu în toată natura, inclusiv în aceea umană, și-a făcut simțită prezența și acum, când cu studenții prinși cu ocaua mică. Împotriva efectelor sale negative nu se luptă cu parul, ci cu strategia. Dar, cine să-și bată capul, să înțeleagă cauze obiective? Cei care nu au suflat o vorbuliță despre plagiatul Laurei Codruța Kovesi, sau cei care se uită în altă parte când vine vorba despre studiile pe atestate, adeverințe și bonuri de mână ale lui Vlad Voiculescu, contabilul pus în capul Sănătății?

Copiii, studenții în cauză tot niște copii sunt, copiii nu sunt Kovesi, de ei te poți lua liniștit, îi poți pedepsi, cu ei poți fi intransigent la virgula cursului scurt de Morală.

Ba chiar, te poți răcori de frisoanele strânse în urma tăcerilor lașe din toate situațiile imorale în care ai tăcut. Mai mult, te poți preface cum că puștimea din societate nu este produsul nostru, al profesorilor și părinților. De ce, profesorii pe primul loc? Pentru că ei fac carte cu copiii noștri, ei se ocupă de alea „academice”. Nu părinții.

De cele mai multe ori, de regulă, părintele, om simplu, este liniștit, plătește impozitele cu care sunt ținute școlile - inclusiv liceele cu promovabilitate derizorie la bac, inclusiv facultățile de non-meserii - copilul are note așa și așa, trece onorabil dintr-o clasă în următoarea, trece de la generala la liceu, are impresia că este totul într-o oarecare normalitate, intră apoi unii la o facultate și, dintr-o dată părintele află din surse publice că are un copil idiot, „tâmpit” - ca să-l citez pe unul dintre clovnii care au condus țara asta – care comite „perle” care mai de care, și care își face profesorii să se lase de învățământ.  Să se lase!

Așadar, copiii se exmatriculează de către profesori, nu se educă, nu se îndreaptă acolo unde s-au strâmbat, așa cum se strâmbă și se îndreaptă cu grijă mulți copăcei în pepinieră.

Nu doar că se exmatriculează și că hălci întregi din societate devin justițiare, fără să riște nimic, căci nu riști nimic, atunci când este vorba despre copii. Pe ăia de acasă îi și poți bate. Poți să-i batjocorești cum vrei, poți să-i expui oprobriului, nu riști nimic.

Am mai spus-o, de ani întregi, profesorii se întrec în a transcrie și publica „perlele” pe care copiii le scapă prin examene, pentru ca lumea să se distreze și să poată exclama superior „Vaaai, ce copii tâmpiți!”. Amatorii de așa ceva nu realizează un fapt ce ține de evidență: copiii sunt oglinda noastră, a părinților și a profesorilor. Ei, copiii, suntem noi toți! Nu cred că există păcat mai mare decât batjocorirea unui copil, râsul răutăcios pe seama lui, expunerea sa oprobriului public. Așa ceva poate urmări și marca un copil pe viață. Vai de cei care nu-i văd pe copii ca pe niște giuvaiere neprețuite! Vai de cei ce-și bat joc de copii! Nu-și merita numele de „om”, scriam acum câțiva ani.

Ați văzut medic să râdă de boala unui pacient, ați văzut preot să se amuze de spovedania unui credincios, ați văzut vreun inginer constructor să râdă de casa construită clientului său?

Cum să te vaieți de rezultatul muncii breslei tale, aruncând vina pe produsul muncii ei, pe elev, pe student? Cum să nu faci tot ce poți pentru a crește și îndrepta ceea ce ai pornit greșit? Cum?

Un principiu „secret” al managementului, pe care l-am înțeles foarte greu, spune că  angajatul, în afara cazurilor patologice, nu este niciodată de vina, ci întotdeauna vinovat pentru disfuncțiile subiective este managerul. La fel, copilul nu este niciodată vinovat, ci adulții care se ocupa de el, respectiv părinții și dascălii.

Pot înțelege motivele complexe ale eșecurilor sinistre din acest proces, al formării copiilor și tinerilor în vremurile astea, dar nu înțeleg ca principalii „făuritori”, dascălii - subliniez, principalii, nu singurii! - să așeze principala vină pe produsele activității lor. Cum plătesc ei eșecul? În viața reală, aia nefardata în scuze, bazată pe aruncări cu vinovăția și distincții aburitoare, eșecul se plătește cu viața, cu averea, cu dezonoarea, cu procesele, cu pușcăria, de la caz la caz, de la meserie la meserie.

Nu mai am de adăugat decât atât: De mulți ani, în medie, doar 60% dintre profesori au promovat examenul de definitivat, în timp ce tot în medie, 70% dintre elevi au promovat examenul de bacalaureat.