Simțurile… Suntem așa de obișnuiți să le avem, încât le considerăm un drept, o normalitate. De fapt, nici măcar nu le individualizăm pentru a putea vorbi despre ele, le considerăm una cu noi.

Doamne, cu mulțumiri!

Cum să le vedem, atunci, ca pe niște daruri de la Dumnezeu? Și, astfel, nu ne punem, niciodată, problema să-I mulțumim Creatorului nostru pentru ele. Doar când suntem puși în postura de a le pierde, chiar și temporar, ne dăm seama ce rol uriaș au acestea în viața de zi cu zi și ce norocoși suntem că le avem. Deci, nu degeaba, îngăduie Dumnezeu și situații de genul acesta, în viața noastră.

În luna noiembrie a anului trecut, m-am îmbolnăvit și eu de COVID-19. Auzisem mereu despre faptul că simptomele implică, uneori, pierderea gustului și a mirosului, dar mă gândeam că, de fapt, este vorba doar de o estompare a lor, la fel cum pățești când ai nasul foarte înfundat. Dar nu a fost așa. Mi-am pierdut complet mirosul și simțeam doar gusturile de bază (dulce, sărat, acru, amar), dar nu simțeam nicio aromă.

Cum am descoperit că mi-am pierdut mirosul

Pentru a testa lipsa mirosului, am inspirat, cât am putut de tare, uleiul esențial de mentă, dintr-o sticluță deschisă. Nu am simțit absolut nimic. Credeam că pierderea mirosului nu îți complică prea mult viața, dar nu a fost așa. Cred că cea mai grea parte a fost faptul că nu știam să îmi schimb fetița imediat după apariția surprizelor neplăcut mirositoare.

De fapt, așa am și descoperit că mi-am pierdut mirosul. Soțul mi-a sugerat că micuța trebuie schimbată, dar eu am considerat că i se pare, deoarece eu nu simțeam nimic. Am hotărât să îi și arăt că se înșală. Când am desfăcut pampers-ul, surpriza a fost foarte mare! Însă, chiar și cu el desfăcut, nu am simțit nimic-nimic.

Eu, una, nu vreau să îmi imaginez…

Acest fapt mi-a arătat gravitatea situației, pentru că, în general, procesul de schimbare a scutecului e foarte puternic din punct de vedere senzorial. Foarte multe lucruri, banale anterior, au devenit mult mai dificile: verificarea alimentelor pentru a determina dacă sunt ok și nealterate, stabilirea nevoii de a aerisi, detectarea mirosului de gaz etc.

Despre pierderea gustului, fiind o mare gurmandă, pot spune că a fost îngrozitoare. Pe lângă faptul că eram lipsită de frenezia aromelor, această situație mi-a creat destul de mari probleme în privința gătitului, neputând să controlez, cum trebuie, procesul de condimentare. Vă puteți imagina cum ar fi să nu mai simțiți vreodată gustul ciocolatei, al înghețatei, al unei felii de pizza, al unei ciorbițe de casă, al unei bucăți de friptură, al unui fruct copt? Sau gustul cafelei, gustul unui suc răcoritor, gustul unei cupe de șampanie? Eu, una, nu vreau să îmi imaginez…

Pierderea văzului nu am experimentat-o niciodată personal, slavă Domnului, deși am încercat să merg o porțiune mai lungă de drum legată la ochi, lăsându-mă ghidată de soțul meu. Chiar dacă aveam încredere totală în el, a fost o experiență foarte grea, nu m-am simțit, vreodată, mai vulnerabilă. Am și jucat, cu vreun an în urmă, un joc ce părea relativ simplu la prima vedere, dar, fiind legată la ochi, am constatat că atunci când nu vezi, îți pierzi și echilibrul, ceea ce pentru mine a fost o revelație.

Însă cea mai marcantă experiență pe care am avut-o vis-a-vis de lipsa văzului am trăit-o în studenție, când o persoană nevăzătoare m-a rugat să o conduc la cantină. L-am ajutat pe tânărul student să urce scările, am stat cu el la coadă, i-am spus ce preparate se găseau în meniu, i-am comandat ce și-a dorit, i-am dus tava cu mâncare la masă și l-am condus și pe el. Eu nu am putut sa mănânc altceva decât lacrimile care îmi ajungeau până în gură.

Până acesta a mâncat, am plâns în surdină, pentru a nu mă auzi. Am văzut cât de greu îi este până și să mănânce, pentru că fără simțul văzului nu îți poți da prea ușor seama nici măcar când ai terminat de mâncat ce era în farfurie. L-am condus apoi până la stația de autobuz și m-am asigurat că urcă în mijlocul de transport corect. Am fost foarte marcată în acea zi și mi-am zis că nu o să mă mai plâng, niciodată, de nimic.

Evident, am continuat să o fac, odată ce evenimentul s-a îndepărtat, pentru că așa suntem noi, oamenii. Ne convingem singuri că o să facem schimbări, și chiar suntem siguri că așa vom proceda, dar asta se întâmplă doar atunci când ascultăm niște conferințe, vorbim cu cineva sau trăim un eveniment care ne mișcă. Însă, odată cu trecerea timpului, ajungem, din nou, în ignoranța noastră caracteristică. 

Nici auzul nu l-am pierdut vreodată, dar, de când sunt mamă, am învățat să mă uit fără sunet la video-uri sau să urmăresc filmele cu volumul foarte redus, pentru a nu îmi trezi fetița, atunci când doarme. Foarte neplăcut e, teribil de neplăcut! Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să nu mai auzi nimic vreodată. Să nu te poți înțelege cu cei din jur, să fie o liniște continuă toată viața. Muzica, spre exemplu, joacă un rol esențial în viața oricărui om. De câte ori nu ascultăm muzică, de câte ori nu facem activități acompaniați de un fundal sonor, de câte ori nu ne alinăm sufletul cu muzică, în situații mai dificile din viață? Cum ar fi să nu mai auzim muzica? Cum ar fi să nu mai putem dansa? Cum ar fi să nu mai putem auzi glasul celor dragi sau râsul propriilor copii? Și câte și mai câte… Ar fi cumplit!

Lipsa simțului pipăitului? Am experimentat asta doar când mi-a amorțit mâna și a fost o senzație pe care nu am putut-o trece cu vederea. E extrem de ciudat să nu poți simți nimic. Vă puteți imagina? Să nu simți atingerea celor dragi, să nu simți mângâierile, să nu simți dacă un obiect e cald sau e rece, să nu simți texturi etc. Într-o lume atât de încărcată emoțional, câte dintre obiectele antistres care există nu se bazează numai pe simțul tactil? Prea puține… Gândiți-vă un pic, măcar, la persoanele arse, care au pierdut terminațiile nervoase din piele (că tot au fost atâtea evenimente nefericite în această direcție).

Orice simț am pierde, viața e considerabil mai grea și mai tristă. Păi dacă le avem pe toate, de ce nu considerăm că viața e mai ușoară și mai frumoasă? Poate că sistemul nostru de referință nu este cel mai bun. Ce ar fi să ne imaginăm, măcar din când în când, că poate, în următoarea zi, nu o să mai putem folosi unul dintre simțuri. Cum ne-ar arăta viața? Ne-am mai plânge, atunci, de lucrurile de care ne plângem de obicei? Am aprecia mai mult simțul pierdut? De ce noi, oamenii, așteptăm să pierdem ceva pentru a aprecia ceea ce am avut? 

Nu există lucruri pe care să le facem, care să nu implice, cel puțin, un simț. Am dat, mai sus, numeroase exemple, cât se poate de banale, ale unor activități cotidiene. Nu ne-am imaginat niciodată cum ar fi să nu putem face unele dintre acestea, deoarece, ca și în cazul simțurilor, le considerăm un drept înnăscut, o normalitate.

Sunt atât de multe lucruri pentru care nu îi mulțumim lui Dumnezeu! Uneori uităm să mulțumim chiar și după ce ne ascultă o rugăciune și ne împlinește dorința. Cum să Se mai aștepte, așadar, să Îi mulțumim pentru că avem toate simțurile? Cum să Se mai aștepte, așadar, să Îi mulțumim că am început încă o nouă zi, că suntem încă în viață? Sunt infinite motive, sunt infinite minuni care au loc zi de zi, sunt infinite daruri pe care le primim.

Haideți să apreciem lucrurile simple și să fim recunoscători pentru ele! Viața noastră va câștiga considerabil în bucurie! Îți mulțumesc, Doamne, că văd chipurile oamenilor dragi, că aud glasurile lor, că pot simți îmbrățișarea lor și pielea fină de obrazul tatălui după ce se bărbierește, că pot mirosi pielea de bebeluș a fetiței mele și parfumul lăsat de soțul meu pe pernă, că pot simți gustul mâncării făcute de mama sau de bunica! Îți mulțumesc, Doamne, pentru toate lucrurile pe care mi le-ai dăruit și pentru care nu Ți-am mulțumit! Îți mulțumesc că și ziua de azi a început tot cu un răsărit!

Fotografii articol Sursă: ”Firul de Lumina” (https://www.facebook.com/firuldelumina).