Motto: „ Pentru a fi mare, trebuie să dispari sub greutatea operei tale", Carmen Sylva. Există drumuri în viață care duc negreșit spre o destinație certă, altele care duc, în paradoxala lor combinație de traiectorii, spre un destin mai mult sau mai puțin perceptibil.

Valea Prahovei își întinde căile șerpuitoare prin văile bogate ale munților, surprinzând într-o clipă de paralizie temporală, un Destin îmbrățișat de o Destinație. Undeva în inima Carpaților, la poalele Bucegilor îmbrăcați în haine legendare, răsare într-o frumusețe virulentă, Castelul Peleș. Istoria acestui leagăn al monarhiei românești este o săgeată înmuiată în dragoste și în faptă, desprinsă nobil dintr-un arc de poveste.

Peleșul nu este, prin definiție, o simplă reședință regală, ci surprinde în miezul său o entitate vie, martoră deopotrivă a vieții și a morții, a bucuriilor felurite, dar și a tristeților sfâșietoare. Castelul are un suflet de sine stătător, înrădăcinat în existențele celor care au fost și vor rămâne pe veci ecouri ale vremurilor apuse, dar nu ucise în negura uitării.

Totul a început cu o vizită în anul 1866, care avea să pună bazele unei povești de dragoste incurabile. Tânărul domnitor Carol I, de curând stabilit în România, staționase la mănăstirea Sinaia pentru a vizita frumoasele împrejurimi montane. Momentul s-a materializat pe veci în inima domnitorului sub forma unui răsunet edificator, ce avea să izvorască un dor permanent după acele ținuturi de basm. Astfel a cumpărat tânărul principe Domeniul Regal, unde urma să se nască cea mai frumoasă emblemă a monarhiei românești. Muzicalitatea apelor limpezi care curg furtunos prin Valea Peleșului și bogăția amețitoare a pădurilor de brazi sunt străjuite solemn de vârfurile stâncoase ale munților, alcătuind un peisaj aprig al frumosului mistuit de sălbăticia locului.

Sinaia este o așezare cu iz de legendă, un tărâm ale cărui căsuțe distinse în reprezentarea lor arhitecturală, se întind răzlețe la poalele Bucegilor, îmbinându-se perfect într-un ansamblu de colorit plăcut la vedere. Călătorul, dintr-o ferventă sete de cunoaștere a ținuturilor pe care le străbate cu pași cutezători, își poate odihni sufletul la mănăstirea Sinaia, un lăcaș al liniștii lăuntrice cu rădăcini temeinice în trecutul familiei regale. Așezământul monahal a servit drept loc de retragere a familiei monarhice, camerele modeste ale mănăstirii fiind frecvent alese de Majestatea Sa Carol I și de regina Elisabeta în timpul șederilor la Sinaia.

Așa cum cărarea vieții este presărată cu felurite popasuri iubite , dar își cere dreptul de a fii străbătută de la un cap la altul, așa este nevoit și călătorul să își continue drumul prin valea Peleșului, pe cărările sinuoase și pline de farmec, a căror nobil țel este de a introduce fiecare inimă în marea Dragoste a primului rege pe care l-a avut România modernă.

„Dar era și o a treia Sinaie, Sinaia bătrânului rege Carol, marea Sinaie mândră, pe care o făcuse el bucată cu bucată, de-a lungul a mulți ani, Sinaia, care era mândria lui, bucuria și odihna lui. Cu obiceiuri sobre, îngăduindu'și lui însuși numai puține plăceri, el găsise o ușoară oprire din lucru în acest singur loc, care-i era mai drag pe lume. Acesta era lăcașul inimei lui: atâta îl îndrăgise, încât numai cu greu se putea smulge dintr'însul ca să meargă aiurea", spunea regina Maria a României în cartea "Țara mea".

Din Bucegii glorioși izvorăște năvalnic râul Peleș, coborând la vale cu glasul său de ape limpezi și sălbatice. Asemeni unei ființe fermecate, Peleșul însoțește călătorul pe întregul cuprins al vechiului drum care duce spre moșia Piatra Arsă. Acesta este presărat din loc în loc cu iluminatoare electrice frumos confecționtate și bătătorit cu pavele, mărturie a acelor vremuri în care trăsurile erau mijloacele esențiale de transport. Odată ieșit din desișul frunzelor și al crengilor frânte în îmbrățișări spasmotice, călătorului i se înfățișează într-o limpezime peisagistică falnicul castel cu tainicele sale grădini. O lume nouă este pe cale să se deschidă în spatele porților mari de lemn sculptat, o lume în care eleganța și liniștea încăperilor bogate în decor erau contrastate de zbuciumul evenimentelor istorice la care Peleșul a devenit martor incontestabil timp de decenii.

Castelul cu o înfățișare măreață de basm își surprinde neîndoios vizitatorii, oferindu-le acea desfătare estetică pe care o are orice privitor în fața unei mari opere artistice. Construit în stilul Renașterii germane, Peleșul impresionează prin autenticitatea sa bogat împodobită. Turnurile și turnulețele, cerdacurile, verandele și galeriile exterioare presărate cu fântâni arteziene sunt o mică parte din vasta paletă arhitecturală.

Construcția a avut loc între 1873 și 1883, perioadă amplă în care regele Carol I și-a consolidat o întreagă arie de cunoștiințe și de trăiri, îmbinând și sintetizând arta universală cu știința în deplină ascensiune a secolului XIX, fapt care a dus la ființarea celui mai modern castel cu statut de "palat" din Europa.

„Am clădit acest castel ca semn durabil că dinastia liber aleasă de națiune este adânc înrădăcinată în această țară frumoasă și că recompensăm dragostea poporului nostru prin încrederea nelimitată pe care o avem în viitorul scumpei noastre patrii”, spunea Carol I la inaugurarea iubitei sale reședințe regale, oferindu-i astfel noi valențe istorice. Peleșul era mai mult decât leagănul dinastiei de Hohenzollern. Castelul reprezenta, asemeni oricărui cămin proaspăt întemeiat, un nou început de drum. Era drumul României Mari, materializarea crezului și a speranței că poporul poate avea un destin eterogen, în care dreptatea și bucuria să fie entități fundamentale ale unei existențe distincte.

Orice călător a cărui suflet a cunoscut măcar puțin din povestea poporului nostru, nu poate trece prin frumoasa Sinaie și să rămână indiferent. Peleșul, străjer nemitarnic aflat la granița Timpurilor, răsare precum o fantasmă singuratică din pădurea de brazi carpatini, rămânând un veșnic spectator al vieții umane. Peleșul te cheamă, dar nu strigă. El așteaptă blând în miezul de pădure precum o făptură vie, dornică să-și împărtășească trăirile cu acea persoană care îi va trece pragul, pătrunzând în poveste. În tainița inimii sale de martor ocular al unui șirag de vieți, el adună întru sine și întregește un măreț cufăr de amintiri, împletite în bucurii, zbuciumuri, tristeți și experiențe.

Holul de onoare, sufrageria regală, sala maură, sala florentină, salonul italian și sala de concerte compun ceea ce se cheamă astăzi "Apartamentele de Stat". Somptuozitatea și luxul cu care acestea au fost înzestrate nu sunt o marcă a orgoliului sau a mândriei suveranului, ci întruchipează dorința arzătoare a regelui Carol I de a dărui României un palat demn de statutul regal și totodată, de bogăția ei sufletească și istorică. Castelul dintre munți avea mai multe funcții din punct de vedere politic, diplomatic și cultural. Clipe cruciale pentru națiune, decizii, întâlniri și numeroși oameni de renume au ajuns să poposească sub acoperișul reședinței regale. Evenimentele artistice nu erau nici ele străine locului.

Regina Elisabeta și-a deschis ușa inimii și a saloanelor de la Peleș multor generații de artiști, printre cate se enumeră Mihai Eminescu, George Enescu, Vasile Alecsandri etc. De asemenea, în sala de arme a regelui era ținută la loc de cinste Coroana de oțel, simbol neclintit al identității naționale. Mica țărișoară tocmai trecuse de un război crunt și își câștigase independența față de Imperiul Otoman cu prețul sângelui, eveniment deosebit de marcant pentru istoria noastră modernă.

După vizita Împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei la Sinaia, acesta consemnează în una din scrisorile sale: "Castelul Regal este așezat alături de alte monumente și este înconjurat de un peisaj extrem de agreabil, cu grădini construite în terase, totul la marginea unei păduri dense. Castelul însuși este foarte impresionant, prin bogățiile pe care le-a acumulat: picturi vechi și noi, mobilier vechi, arme, o mulțime de obiecte curioase, totul așezat cu bun gust."

Peleșul a cunoscut două etape ample de construcție și au fost atribuite următorilor arhitecți: Wilhelm von Doderer, Johannes Schulz ( 1873-1883) și Karel Líman (1890-1914). Construcția se întinde pe o suprafață de 3220 de metri pătrați, cuprinzând 160 de camere și 30 de băi. Peleșul era iluminat cu electricitate și încălzit cu ajutorul caloriferelor, strălucind feeric în negura încărcată a nopților de basm românesc. Piatra, argila, nisipul, varul și lemnul utilizate pentru construcție au fost resurse găsite în împrejurimi. Datorită dotărilor sale moderne și de ultimă oră, Peleșul era considerat la vremea aceea cel mai modern castel din Europa.

Cu toate acestea, domeniul regal era compus din mai multe clădiri, fapt menționat și de regele Carol I: "Dependințele castelului proiectate totodată cuprind economatul, pavilionul de vânătoare, sau casa pădurei, fântânile cu țevăria de apă și parcul." Pe lângă acestea, mai sunt două castele mici: Pelișorul ( reședința cuplului moștenitor, principele Ferdinand și principesa Maria) și Foișorul. " Pentru ca să asigurăm edificiului o mare durată și ca să păstreze ani îndelungați amintirea numelui Nostru, s'au întrebuințat pentru clădire cele mai bune procedee de construcție; fondațiunile sale au fost așezate pe adânci temelii de beton și apărate de puternice zidării contra împingerii muntelui", nota suveranul.

Un aspect inedit legat de interiorul reședinței regale este colecția impresionantă de 60.000 de obiecte de artă, cuprinse în colecția de arme, de mobilier, artă decorativă, textile, vitralii, statui și basoreliefuri din piatră și din marmură. Sculptura în lemn impresionează prin statornicia sa contra vremurilor, prezentându-se într-o stare impecabilă până în prezent.

Toate acestea frumuseți interioare sunt potențate de exteriorul impozant, împodobit cu grădini învăluite în enigmă.

Peleșul a devenit, prin urmare, o reverberație blândă și fermă totodată, a sunetului adânc de istorie neștearsă. Este destul a ajunge pe aceste meleaguri, adulmecând văzduhul cu toate ale sale, pentru a trăi trecutul cu Rost de prezent. Dacă pereții castelului s-ar sfărâma în cuvinte, acestea ar grăi adevăruri zidite până acum în tăcerea monumentală a istoriei. Ar grăi cu înțelepciune și ne-ar uda conștiințele spre trezirea românului autentic ce zace undeva...în noi!