Nu știu de ce, cu ochii în ecranul televizorului, privind alegerile din SUA simt să fac aceste „bribes de confessions”; poate mai mult pentru a reveni, chiar și pentru scurt timp la vremurile în care America însemna pentru ceeace eram pe atunci, cu totul altceva decât ceeace vedem azi: tulburări, o societate divizată, dogme și stereotipuri furnizate de mass media și de industria divertismentului, distrugerea relațiilor interumane deja fragilizate de mediul alienant al societății moderne.

Melancolia mea e cît se poate de justificată. Mai întîi de Gerard de Nerval, care spune că ”Melancolia e o maladie care constă în a vedea lucrurile așa cum sunt.” Apoi de amintirile, care îmi revin în minte tot mai precise și tot mai dureroase. America era, pentru mulți dintre tinerii anilor 80 țara făgăduinței. Doi din trei liceeni din Sibiu visau să ajungă, cu orice risc în țara aceasta, care atunci ni se părea minunată.

Era țara jazz-ului, a muzicii ”country”, a artei și gîndirii libere, a personajelor lui Hemingway. Îmi amintesc că nici unul dintre noi, viitorii ”frontieriști” nu-și dorea să ajungă în Statele Unite să se îmbogățească, nici unul nu-și dorea să și dezvolte viața într-o multinațională, în Valea Siliconului sau la NASA. Ne doream o libertate de conștiință (nu să mîncăm mai bine!), să avem acces la tot ce se întâmpla în planul culturii și al ideilor, să avem, într-un cuvânt, acces la libertatea profundă pe care ne-o inspira tot ceea ce venea dinspre această minunată țară.

Dacă vreți, viața celui care visa să ”fugă” se desfășura între pregătirea primei părți a drumului spre America, (asta vizând harți bune, planificare, discuții cu cei care știau cum se procedează după ce ai trecut frontiera, înot, pe la Mraconia - Cazanele mici, ca să ajungi în ”lagăr”, în Jugoslavia, ca apoi să ceri plecarea în America, cum să eviți să fii ”dat înapoi”, contra unui vagon de sare, cât plătea statul comunist pentru trimiterea sub escortă, în țară, a unui transfug), citit pe nerăsuflate Hemingway, Tenesee Williams, J.D. Salinger, Norman Mailer, Truman Capote, Allen Ginsberg, Henry James, Harper Lee, Steinbeck, dar mai ales Kurt Vonnegut și Faulkner.

Ne adunam prin cafenele, cu busola în buzunar,  și ne visam într-o americă în care să verificăm definiția celebră dată Kant fericirii: ”starea unei fiinţe raţionale în lume, căreia, în întregul existenţei ei, totul îi merge după dorinţă şi voinţă, şi se bazează deci pe acordul naturii cu întregul ei scop, precum şi cu principiul esenţial de determinare al voinţei ei”, chiar în țara în care dreptul de a fi fericit este stipulat în constituție…

Urmăream în sălile neîncălzite de cinema ”Principiul dominoului” al lui  Stanley Kramer, cu Gene Hackman și, Richard Widmark, după scenariul omonim al scriitorului Adam Kennedy - un imens succes datorita abordarii unei teme ramasa extrem de actuala -, cea a ”deep state”-ului. Este povestea unor destine umane care aduna la un loc toate piesele dominoului.

Personajul principal, Roy Tucker, condamnat, aflat în detenție, este vizitat in inchisoare de reprezentanți ai ”statului subteran”, care ii propun ca In schimbul unui serviciu,- o crimă politică -,  pe care trebuie sa-l indeplineasca, i se ofera libertatea si implicit intoarcerea la soție, care pentru Roy reprezinta totul, și in acelasi timp, punctul sau slab. Pentru noi, atunci, asta însemna pură ficțiune. Aveau să trecă mulți ani pînă să ne convingem că era, de fapt, purul adevăr…

Nu apăruseră nici ”lingătorii” clanțelor ambasadei americane, nici abuzurile, care au apărut și  care vor continua să apară. Cu consecințe sociale nebănuit de grave. Nu se zărea nici urmă de George Soros, nici ideea de societate așa cum pare că o imaginează puternicii Lumii. Nu trecea nimănui, nici prin ”creanga minții”,  faptul ca un om liber să se supună docil celor care doresc puterea absolută.

Dimpotrivă, pe ”tărâmul fericirii”, credeam noi, omul cu adevărat liber se revoltă, asemeni lui Gene Hackman, alias Roy, împotriva celor din ”deep state”, care decid viața sau moartea unei ființe umane, ori punînd la conducerea țărilor, niște marionete. Nu apăruseră, așadar nici ideea că vor putea exista un domn Gordon sau o doamnă Nuland.

”Lumea pare prea preocupată să nu-și piardă fericirea pe care o promite ,,noua normalitate”. Consensul general este că-i mai bine așa, supuși, cu masca pe față. Poporul român este pribeag în țara lui, o colonie furnizoare de materii prime și de forță de muncă. Ca persoane ne-am pierdut printre nimicuri, am pierdut capacitatea de a ne bucura de lucrurile esențiale, acelea care contează cu adevărat.” O frază dintr un text recent al analistului Călin Georgescu, care îți taie respirația.

Nicicînd, în ultimii mulți ani n-am fost mai mîndru de țara mea, decît cînd l-am văzut la tv., pe Președintele Klaus Johannis vorbind, într-o engleză impecabilă, sub privirile  pline de respect ale președintelui Trump, despre parteneriatul între America și România. M-am simțit atunci cu adevărat cetățean liber al unei țări libere.

Acum, în momentul în care Departamentul de Stat al Statelor Unite pare a fi interesat (prin dl ambasador Zuckerman) mai ales de Primăria Capitalei şi de o eventuală necesară desfiinţare a companiilor deţinute de municipalitate, gîndul mă duce la un alt film american celebru, din 1942. O poveste care are toate ingredientele: patriotism, dragoste, pericol, prietenie, datorie. Numele lui, Casablanca.

Este povestea lui Rick Blaine, (Humprey Bogart), un american aflat în exil, care trebuie să aleagă dacă dragostea pentru fosta lui iubită și salvarea unui lider al rezistenței urmărit de naziști. Rick este un om înfrînt. Dar tocmai aceasta este tema, despre care scenaristul scoțian Aeneas Mc Kenzie, căruia producătorul filmului, Hal Wallis i-a trimis textul spre lectură, spune:”… cănd oamenii își pierd încrederea în idealurile lor, sunt înfrînți înainte de a începe lupta.”